Animalele din viața lui Roald Dahl

Animalele din viața lui Roald Dahl

Știați că Roald Dahl a avut o capră drept animal de companie? Dar că autorul iubea câinii și păsările, în schimb detesta pisicile? O fi avut el motivele lui, nu-l judecăm, cert e că n-a exclus felinele și din cărțile sale: în proza „Edward cuceritorul” din volumul Țoc țoc avem o pisică melomană care… Dar nu vă zic mai multe, o să citiți voi povestirea la vârsta potrivită. :)

De pe pagina de Facebook The Roald Dahl Museum and Story Centre aflăm că scriitorul a fost un mare iubitor de animale, multe dintre care și-au găsit un loc în poveștile sale. În grădina casei din Great Missenden avea căței, broaște țestoase și o volieră cu sute de peruși (intuim așadar unul din motivele pentru care nu-i plăceau pisicile – notorii inamici ai păsărilor). De asemenea, Roald Dahl adora datele și își nota detalii precum numărul de respirații și bătăile de inimă pe minut ale diferitelor animale, inclusiv cai, arici și șoareci. În Vrăjitoarele găsim un pasaj pe tema asta: „Inima unui şoricel bate de cinci sute de ori pe minut. Nu‑i aşa că‑i uimitor? E imposibil să auzi bătăile separat. Nu auzi decât un fel de zumzăit.”

Roald Dahl împreună cu Alma, în fața Gipsy House ©The Roald Dahl Museum and Story Centre

Într-o perioadă, Roald Dahl a avut chiar și o capră de companie pe nume Alma, care zburda liberă pe domeniul Gipsy House. Într-o zi a pătruns prin efracție în căsuța de scris a autorului și i-a lăsat un cadou pe podea (și nu vorbim de ciocolată sau de flori!). Dahl a transformat-o pe Alma într-un personaj din George și miraculosul său medicament. 

Dahl o menționa adeseori pe Alma în scrisorile de răspuns trimise cititorilor săi – de pildă, iată ce scria pe 3 octombrie 1979: „Tocmai am luat o căpriță pentru a-i ține companie fiicei mele, Lucy – e poneiul ei din livadă. E simpatică și inteligentă, de culoarea ficatului crud și la fel de blândă precum un câine. Știați că sus, în partea din față a gurii, caprele nu au dinți? Dinții de jos mușcă împreună cu gingiile de sus, ceea ce se dovedește la fel de eficient. De ce unii dintre noi mai au nevoie de dinți, n-aș putea spune.”

©The Roald Dahl Museum and Story Centre

Roald Dahl iubea natura și urmărea cu mare interes diferitele specii de păsări. În Anul meu (My Year), ultima carte pe care a scris-o în 1990, autorul acoperă o varietate de subiecte, de la schimbarea anotimpurilor și observații despre flora și fauna din Great Missenden, la farsele pe care le juca necunoscuților când era copil (despre o parte din isprăvile sale aflăm din volumul Din copilărie). Nici din această carte-jurnal nu lipsesc ilustrațiile lui Quentin Blake.

Ilustrație din My Year © Quentin Blake

Roald Dahl a avut la Gipsy House o sută de peruși mesageri de diferite culori: galbeni, verzi, albaștri și albi. A avut și o pasăre myna (o specie de gaiță) care învățase să vorbească și debita numai lucruri urâte. Autorul îi detesta pe cei care se ocupau cu vânătoarea sportivă și a ilustrat cel mai bine această atitudine în The Magic Finger (Degetul magic). Este povestea unor vânători care se trezesc într-o bună zi că brațele li s-au transformat în aripi și se refugiază în copac, de teama unor rațe care s-au procopsit cu brațe în loc de aripi și dintr-odată pot mânui puștile vânătorilor.

Cât despre câini, erau animalele preferate ale lui Roald Dahl. Adeseori pleca la plimbare prin pădurile de la marginea satului Great Missenden, însoțit de copiii și de câinii săi. Ultimul câine care i-a ținut companie autorului a fost Chopper, un terrier Jack Russell maro cu alb. Foarte răsfățat și foarte neastâmpărat, Chopper era hrănit cu stridii și caviar – mâncarea preferată a lui Dahl. Îl însoțea pretutindeni pe scriitor, inclusiv la emisiunile televizate, și părea să înțeleagă tot ce spune stăpânul său. Pe Chopper l-a inclus în Matilda, chiar dacă sub forma unui papagal.

Roald Dahl împreună cu Chopper și Eva în 1982 ©Associated Press

Într-o perioadă în care a fost nevoit să stea mai multă vreme în spital, Roald Dahl a ticluit un plan ingenios pentru a-l introduce pe Chopper în salon, deși animalele erau, bineînțeles, strict interzise. Din păcate, planul nu a mai fost pus în aplicare, din cauză că Chopper se putea da de gol în orice moment. Iată cum suna planul lui Roald Dahl:

1. Toți membrii familiei jură să păstreze secretul;

2. O rudă de încredere aduce pe furiș un coș mare în salonul lui Roald;

3. Coșul este coborât pe geam până la sol, cinci etaje mai jos;

4. Un alt membru al familiei îl pune în coș pe Chopper;

5. Coșul este ridicat și –ta-daaaam!– Roald petrece măcar o jumătate de oră cu cățelul său preferat.

Roald Dahl împreună cu familia în fața casei Gipsy House ©The Roald Dahl Museum and Story Centre

Poate că vom descoperi povești interesante și despre broaștele țestoase de la Gipsy House. Până atunci, încheiem cu un citat din volumul Anul meu (My Year): "For many small animals, the approach of winter means the time to go to sleep until spring arrives again. It would make life a lot more comfortable if we could do the same." Într-o traducere aproximativă: „Pentru multe animale mici, apropierea iernii înseamnă că merg la culcare până vine iarăși primăvara. Viața ar fi mult mai comodă dacă am putea să facem și noi la fel.”

Sursele de documentare: 

*cartea „D Is for Dahl: A gloriumptious A-Z guide to the world of Roald Dahl” (Puffin Books, 2007)

*pagina de Facebook The Roald Dahl Museum and Story Centre

*sursa poză cover: ©Associated Press