Anchetă Arthur – Pasiuni & Colecții #7. Povestitoare: Adriana C. Grigore

Adriana C. Grigore ne povestește astăzi despre hobby-urile și colecțiile pe care le-a avut de-a lungul anilor. Am aflat că autoarea a colecționat, printre altele, semne de carte și că în copilărie era îndrăgostită de desen, la care se întoarce ori de câte ori îi vine poftă să se joace cu creionul pe hârtie. O felicităm din nou pe Adriana pentru Premiul Cărturino acordat volumului Apă, praf și soare, iar pe voi vă lăsăm în compania poveștii ei despre colecția Arborele Lumii, o enciclopedie în serial care ne trezește și nouă multe amintiri plăcute. 

Arborele Lumii desenat din memorie

Uneori hobby-urile sunt ca limbile străine: de cum te întreabă cineva de ele, le uiţi în totalitate. Aşadar, ancheta aceasta a avut mai întâi nevoie de o anchetă proprie. La întrebarea „Auzi, mama, eu cu ce îmi umpleam timpul când eram mică?” răspunsul a fost: colaje, plastilină, desen şi Arborele Lumii.

Lăsăm plastilina pe altă dată, căci acolo e o întreagă epopee de dezgropat. Desenatul, însă, a fost probabil prima mare dragoste. De la casele pătrate pe care le făceam cu mamaie de dimineața până seara, la rochii, la personaje din diverse cărți. Pictat la școală, desenat acasă și planuri mari de capodopere cât făceam naveta pietonală între ele.

M-am ținut de hobby-ul ăsta mult timp, dar țin minte că mi-a fost foarte greu să mă împart în două direcții odată ce am început să scriu. În generală, obișnuiam să iau pauze cu lunile ba de la unul, ba de la altul, neputând să mă concentrez la amândouă în același timp, așteptând cu teamă ziua în care aveam să aleg definitiv unul dintre ele.

Din fericire, ziua aceea n-a venit. Sau, dacă a venit, n-a fost chiar așa de strictă: am desenat din ce în ce mai puțin odată ce m-am apucat serios de scris, însă chiar și în zilele astea mă mai mănâncă palma uneori să pun mâna pe-un creion și să mă joc pe-o foaie până văd ce iese.

Aveam destul de multe colecții în copilărie: bilete la teatru, brățări de la convenții, insigne, semne de carte, reviste de toate felurile, însă probabil cea mai de preț colecție era biblioraftul ăla mare și albastru de Arborele Lumii.

Aveam mai multe enciclopedii când eram mică și le răsfoiam pe toate aproape obsedant, însă Arborele Lumii era singurul updatat lunar de la chioșcul de ziare de lângă școală, iar asta îl făcea infinit mai interesant.

Mereu am avut impresia asta despre mine: că am descoperit cititul târziu, că nici nu voiam să aud de el până în adolescenţă, că am pierdut niște experiențe unice fiindcă nu am citit anumite povești la timpul potrivit. Acum știu și că orice timp e potrivit, și că primul meu deceniu de viață nu a fost atât de arid din punct de vedere literar pe cât îmi aminteam. Evitam cărţile, căci le asociam cu şcoala, şi aveam deja prea multă şcoală pe cap pe atunci, însă odată ce găseam ceva ce nu avea formă de carte, acolo rămâneam.

Arborele Lumii avea de toate: animale, plante, oameni, istorie, geografie, științe, arte. Rareori se întâmpla să nu găsesc ce căutam în el. Mi-a ținut companie în zilele toride de vară, în vacanțele de iarnă, în timpul tuturor ploilor din restul anului. Iar când școala a avansat într-atât încât să trebuiască să fac proiecte și dosare, Arborele Lumii a fost și el acolo, acceptând stoic fiecare tăietură de foarfecă. (Să nu uităm, mama menționase și colajele în lista aia de preocupări.)

Acum, spre nefericirea rafturilor mele de bucătărie, colecționez cești.

P.S. Arborele Lumii ataşat nu a fost desenat din memorie.