Anchetă Arthur – Pasiuni & Colecții #6. Povestitor: Péter Demény
În stilul său aflat la granița dintre realitate și magie, Péter Demény ocolește un răspuns clar despre pasiunile și colecțiile pe care le-a avut de-a lungul anilor și ne relatează în schimb o întâmplare cu o fată pe nume Lana, care aduna nori în privirea ei de o profunzime nemărginită. Povestea lui Péter Demény (autor pe care îl găsiți în volumul colectiv Mică istorie a unui secol mare) ne-a dus cu gândul la o frază din Băiatul, cârtița, vulpoiul și calul de Charlie Mackesy: „Când se adună nori de furtună… nu te opri.”
Fata cu nori
Ți-am povestit despre fetița care avea o colecție de nori? Încă nu?! A, îmi pare rău.
Am întâlnit-o când aveam șapte ani sau poate nouă. Se plimba prin curtea unde am crescut și de cum am văzut-o am observat că parcă ar avea nori în ochi. Am și întrebat-o: „Ai nori în ochi?”
Vai, cât s-a bucurat! Până atunci toată lumea credea fie că e tristă, fie că n-are toate țiglele pe casă. Mi-a povestit că are capacitatea de a capta un nor așa cum noi facem printscreen astăzi. Lana (așa o chema, era o „noratecă” chiar prin numele ei) se uita la cer și-și alegea norul, apoi încă unul și încă unul: îi depozita pe irisul ei, și în timp ce se plimba, revedea norii ca pe niște benzi desenate.
Eram pur și simplu fascinat de ea. O tot întrebam despre nori, despre formele care-i plac, despre culoarea lor, despre așezarea lor pe cer. Avea un zâmbet nemaipomenit și lumina lui, ca cea a ochilor ei, venea parcă de undeva de sus. Era micuță, fragilă, cu ochi căprui care aveau o profunzime nemărginită. Era firesc să fie așa, altfel cum ar fi încăput norii aceia magnifici în privirea ei?
Am rugat-o s-o pot privi astfel încât să văd și eu norii ei, dar mi-a răspuns că se văd doar plimbându-se. Atunci, ne-am plimbat ca și cum aș fi fugit de ea cu spatele: ea venea spre mine, iar eu mergeam ca racul să-i pot privi ochii. N-am să uit niciodată această experiență miraculoasă, acest tur fermecat: nici Atena, nici Parisul, nici Viena nu m-au vrăjit într-o asemenea măsură, nu e pe pământul ăsta nici munte, nici fluviu, nici ocean care să mă fi emoționat așa. Se spune că ochii sunt oglinda sufletului: ei bine, ochii ei erau oglinda cerului, și cu regret îți spun că după un timp am început să lăcrimez și n-am mai putut să văd norii ei.
Nu am revăzut-o niciodată. Vreme îndelungată am fost revoltat din cauza asta, nu înțelegeam de ce a mai trebuit s-o întâlnesc dacă nu pot repeta experiența de câte ori aș simți nevoia. Dar după un timp am înțeles. Un eveniment magic nu poate reveni, nu poate fi chemat de parcă ar avea telefon mobil. Poate că n-a existat nici Lana, nici privirea ei, poate că am avut eu nevoie să văd norii aceia și să mă minunez. M-am întâlnit cu norii: ce-aș mai putea să-mi doresc de la viața asta?
