Anchetă Arthur: Întâmplări cu sare și piper #5. Povestitor: Cornel Vlaiconi

Pe Cornel Vlaiconi îl cunoașteți ca autor al cărții Domnul Papuzek, care a primit Trofeul Arthur, ediția a V-a. Astăzi ne vorbește despre parfumul și bogăția toamnei, cele care pot fi simțite atât de intens în piețele din oraș, acolo unde găsești tot ce-ți trebuie în caz că vrei să-ți faci provizii pentru iarnă. Sau poate vrei numai să te plimbi printre tarabe și să adulmeci grămezile de fructe, ierburi și legume, căci plăcerea mâncării este și despre miros, nu doar despre gust. 

Mirosul toamnei

Oamenii au fost drăguți cu mine: „scrie” – au zis – „sigur o să iasă bine”. I-am crezut; părea simplu: ceva despre belșugul gastronomic al toamnei. Dar uite-mă, dându-mi seama că toamna nu-i despre gust. E despre culoare, despre miros – și despre trecere: despre traversarea iernii.

Belșug, este, da: uriaș. Chiar și azi, când ni-i atât la îndemână să chemăm acasă – doar cu o trecere din deget pe ecranul telefonului – pe cineva cu sacoșele pline, ceva ne-mpinge să dăm târcoale vreunei piețe!

Cu atâta risipă: camioane cu cartofi, dube cu castraveți, stive de varză, lăzi cu prune, grămezi de ghebe, saci cu sare, borcane de toate mărimile ce sticlesc ademenitor, gata să fie umplute cu murături!

Cu ultimele albine ce bâzâie strugurii care n-au mai ajuns must, cu florile aspre culese din grădini...

Nu: nu avem nevoie să mai trecem prin piață ca să trecem iarna, dar ne pare bine că piața încă există; e semn că ceva din viața noastră-i încă așezat așa cum trebuie.

Și piața – piața asta de toamnă – miroase! Miroase nu doar a varză și-a struguri și-a tufănele. Miroase a butoi nou de plastic, miroase a geacă de iarnă pe care-o probezi, miroase încă a celofan pentru borcane, miroase a pâine caldă din care ies aburi în frigul dimineții... și mai miroase, desigur, și-a fum!

Da, miroase a fum în spatele pieței: te trage ața, după ce te-ai văzut cu căruțul de cumpărături plin, să te oprești oleacă și să-ți iei doi-trei mici pe-o bucată de carton... sau o pastramă, că doar așa se cheamă că trebuie pe vremea asta!

Dar fumul toamnei e altul. Fumul din sobe, din primele focuri cu care se-ncălzește casa, când încă nu arzi din lemnele „bune” păstrate pentru iarnă, ci scapi de vreascuri, așchii, uscături, șipci de gard putrezite, araci rupți; fumul ăsta, oameni buni, e doar al toamnei și – dacă ai noroc – îl simți trecând într-o seară cețoasă pe câte-o străduță de unde încă n-au dispărut toate casele vechi.

Cât de puțin miros găsim, în realitate, în orașul nostru atât de poluat de fum; de fumuri...

Căci toamna încă miroase într-atâtea feluri! A mere și gutui la geam în camera goală, încălzindu-se de Soare... a mieji de nucă, lăsați pe ziar să se usuce... a frunze căzute, putrezind a pagubă pe trotuar.

Să mă iertați; nu știu să gust toamna. Da’ nici n-am nevoie: o miros.

Și dacă mirosul ăsta v-o ademeni – cine știe cum – spre-o piață, poate chiar ne găsim pe-acolo. Și poate o să am o gogoașă-n mână.

… că tot trebuise, de fapt, să scriu despre mâncare.