Amintiri delicioase cu nepoți și bunici. „Eu și bunicii mei” de Marine Gérald, Olivier Latyk

Era vară, stăteam pe scările care duceau spre intrarea principală în casă, rupeam pâine pentru păsări și ascultam povești despre bunici și unchi plecați la război, despre copilăria anilor ’50 într-un sat din Moldova, despre vremea boierilor, despre doici și lipsuri.

Era vară, eram rupți de oboseală, dar tot am reușit să facem pentru masa de seară un castron uriaș de cartofi prăjiți și o salată cu roșii, ceapă și ardei, proaspăt culese din grădină. Până atunci ne plimbasem cu bicicletele, fusesem la strâns fânul, probabil pusesem la conservat în spirt niște insecte găsite prin iarbă și, cel mai probabil, ascultasem pe repeat un disc la pick-upul în carcasă din piele portocalie. 

Era primăvară, în autogara Obor așteptam autocarul de Onești, cu care sosea bunicul. După un drum lung cu troleibuzul 69, am făcut o oprire la cămin, să lăsăm muntele de pachete aduse, și ne-am dus în AFI Cotroceni, să mâncăm. L-am dus și la Arcul de Triumf, și la Muzeul Satului, dar în mall i-a plăcut cel mai mult. Că era altceva decât văzuse până atunci. Pizza nu i-a plăcut defel. Pentru că era altceva decât mâncase până atunci.
 

Acestea sunt primele amintiri care-mi vin în minte când mă gândesc la bunicii mei. Din păcate, cei mai mulți dintre ei nu mai sunt. Din fericire, o bunică încă mai poate să-mi povestească istorii cu boieri și cărți și inundații. Acestea sunt imaginile care mi-au apărut în cap când am răsfoit pentru prima dată volumul Eu și bunicii mei de Marine Gérald, Olivier Latyk, tradus de Mihaela Dobrescu și publicat în colecția Academia Arthur a Editurii Arthur. O carte-jurnal pe care mi-ar fi plăcut s-o am când eram copil, ca s-o pot completa în tandem cu bunicii. O carte pe care mă bucur c-am descoperit-o acum, când copiii mei au bunici cu care se pot distra scriind despre sine, scriind unii despre alții, completând amintiri sau făcând altele noi. Și, adevărul e, o carte pe care mi-ar plăcea s-o mai pot găsi în librării când voi avea și eu nepoți. Mi-am făcut multe planuri pentru pensie, pentru vremea buniciei – majoritatea implică diminuarea rafturilor alea de cărți cumpărate și necitite. Dar sigur mi-aș găsi timp și pentru a povesti și scrie despre vacanțe, porecle, secrete mici și mari și tot așa.

Autorii au multă experiență în realizarea cărților pentru copii, așadar nu e de mirare că în această colaborare au combinat atât de bine universul copiilor contemporani, așteptările lor, înțelegerea relațiilor dintre copii și bunici, ilustrațiile fresh, jocurile amuzante și umorul și ironia, care apar mai ales sub forma unor scurte notații pe marginea textelor principale. Un deliciu (preferata mea: cea cu abținerea de la a spune minciuni pe toată durata lunii decembrie; smart!). 

Marine Gérald s-a născut în Franța, este scriitoare și jurnalistă, colaborând cu grupul de presă Bayard și editura Flammarion. Olivier Latyk este tot francez, ilustrând până acum câteva zeci de cărți pentru copii, atât de ficțiune, cât și de nonficțiune. Pe lângă aceasta, creează scenarii de benzi desenate pentru publicul tânăr din Franța, dar și pentru diferite reviste și ziare din Statele Unite ale Americii. Pe lângă profesionalismul cu care au lucrat volumul de față, se vede de departe că s-au distrat pe cinste când au conceput și ilustrat întrebările sau activitățile. 
 

Am tot spus că Eu și bunicii mei este o carte-jurnal. Ei bine, chiar așa este: un caiet (mai degrabă) care se scrie și se desenează „la două mâini”, propunându-le bunicilor și nepoților să petreacă timp împreună, să se cunoască mai bine și, până la urmă, să se distreze. Pe lângă faptul că, așa cum spuneam, volumul jonglează cu realități contemporane, familiare celor mici, dar și cu obiceiuri și concepte caracteristice deceniilor anterioare, este foarte ușor de urmărit și completat. 

Mai întâi pentru că este împărțit în capitole bine structurate: Prezentările, Familia, Casa, La școală, Vacanțele și, preferatul meu, Mici confidențe. Apoi pentru că partea bunicilor și partea copiilor sunt diferențiate cromatic și chiar există și instrucțiuni clare în acest sens:

„Zonele de culoare PORTOCALIE trebuie completate de copii.

Zonele de culoare ALBASTRĂ sunt rezervate bunicilor.”

În plus,

„fiecare va avea un stilou sau un pix de altă culoare (de exemplu, albastru pentru bunici, roșu pentru copii) și va răspunde la întrebări ori va urma cerințele din desene, jocuri și alte activități.”

Partea cea mai faină este că, la început, nepoții și bunicii sunt îndemnați să semneze un pact, prin care promit să povestească despre ei și copilăria lor, să împărtășească niscaiva secrete și, mai ales, să se simtă bine împreună. În felul acesta, fiecare devine conștient că joaca este cât se poate de serioasă și-ar face bine să nu se abată de la sinceritate. Și nici să-și piardă pe drum simțul umorului.

După prezentările de rigoare (incluzând poreclele pe care și unii, și alții le au sau le-au avut), urmează o secțiune în care se pot lipi poze cu nepoții și bunicii în diferite ipostaze, inclusiv cu fețele de „copii” cuminți și cele cu strâmbăturile epice. Dacă pozele nu sunt pe măsura așteptărilor, fiecare are șansa să-l deseneze pe celălalt, așa că se pot lua revanșe pe cinste. Ce-mi place este că mi-au citit gândurile. „Sunteți zero barat la desen?”, întreabă autorii. Da, răspund eu. Ei bine, au găsit soluția: șase pași simpli prin care poți desena rapid o față. Cât de cât umană, căci unde mai e distracția dac-am fi cu toții maeștri renascentiști?
 

Caietul-jurnal continuă cu și mai multe ocazii de cunoaștere reciprocă: amintiri din prima copilărie, ce le place și ce le displace, preferințe în materie de filme și cărți, frici mari și mici, mâncăruri preferate și tot așa. La capitolul mâncare nu am putut să nu mă opresc și să-mi amintesc plăcintele cu brânză sărată ale bunicii paterne și cornetele cu cremă de ciocolată cu rom ale bunicii materne. Și să mă întreb: oare ce mâncăruri preferate vor colecționa Tudor și Irina de la bunicii lor? Probabil ciorba de burtă și cornulețe cu rahat se vor număra prin ele. 

Capitolul despre familia extinsă debutează cu o frumusețe de arbore genealogic care așteaptă să fie completat. Un exercițiu extraordinar, mai ales că, de multe ori, cei mici nu mai au șansa să-și cunoască (prea bine) rudele mai îndepărtate sau străbunicii. Cu la fel de mare impact asupra celor mici sunt și capitolele despre școală, vacanțe, timp liber și prieteni, pentru că realitățile s-au schimbat atât de mult în ultimul timp. Dacă bunicii pot afla detalii picante despre jocuri video sau cele mai în vogă activități de la afterschool, copiii pot descoperi cum se juca elasticul sau șotronul, cum era să te duci și să vii singur de la școală încă din prima sau a doua zi și cât de complicat era să ai prieteni din alte localități fără Internet și social media. 

Un capitol marcat „TOP SECRET” este cel dedicat „Trăsnăilor, gafelor și pedepselor”. Aici apare și întrebarea despre minciuni și cea despre „cea mai mare pedeapsă”, putând alege, printre altele, dintre următoarele opțiuni:

„Să mănânc 3 kg de bomboane odată

Să port un pulover care-mi dă mâncărimi toată ziua

Să mănânc spanac la toate mesele

Să fac o baie de viermi

Să mă tăvălesc în pielea goală prin zăpadă

Să mângâi un păianjen”

Eu încă mă gândesc ce-aș alege.
 

În materie de jocuri și activități, sunt de găsit labirinturi (inclusiv unul în care obstacolele sunt chiar chestiile aruncate prin cameră), desenele pe ghips, decorarea casei de vis, un puzzle, micul joc al adevărului (interzis mincinoșilor, atenție!) și, cel care mi-a plăcut cel mai mult, „Cât de bine ne cunoaștem?”. Pe de o parte pentru că mi-a adus aminte de episodul meu preferat din serialul Friends (episodul 12, sezonul 4, cel cu concursul în urma căruia fetele pierd apartamentul în favoarea băieților), iar, pe de alta, pentru că îmi imaginam cum ar fi să completez secțiunea asta alături de unul dintre bunici. Pentru că bunicul și nepotul primesc un set de întrebări unul despre celălalt și trebuie să răspundă pentru a vedea cât de bine se cunosc. Există apoi și o interpretare a rezultatelor testului. Foarte distractiv!

Dar partea cea mai emoționantă este, cu, siguranță, cea destinată scrisorilor din final. 

„Îmi scriu o scrisoare pentru mai târziu, când poate voi avea nepoți, la rândul meu, cu idei și cu sfaturi ca să fiu și eu un superbunic/o superbunică.”

Așa stă scris cu portocaliu, înainte de chenarul destinat nepotului.

„Îți scriu o scrisoare pe care o vei citi peste câțiva ani, în care își spun cât de bine e să-ți fiu bunic(ă) și-ți ofer câteva sfaturi.”

Așa scrie cu albastru, iar mai jos este spațiul oferit bunicilor.

Acum, închei, că am de scris și eu o scrisoare.

Eu și bunicii mei este o carte-jurnal care-i va aduce împreună pe nepoți și bunici. Este un cadou cât se poate de inspirat, bun de dăruit la ocazii speciale sau așa, când li se face poftă celor mici de o plăcintă caldă, sau celor mai în vârstă de o porție zdravănă de râs și voie bună.