Acasă la Alex Moldovan: „A doua școală de scris a fost Facebook-ul”

Cu toții avem curiozități legate de autorii noștri preferați – cum arată camera de zi și dormitorul, biroul sau fotoliul unde își scriu poveștile care ne plac atât de mult, cana din care beau zilnic ceai sau cafea, obiectele care-i înconjoară, poate că au o pisică sau un câine, un papagal sau măcar un păianjen, ce tabieturi le punctează ziua de lucru și ce întâmplări memorabile se leagă de activitatea asta frumoasă și plină de provocări: scrisul. Așa că ne-am gândit să introducem o nouă rubrică pe blog: „Acasă la”. Pentru început, am mers în vizită la Alex Moldovan, care locuiește la Cluj într-un apartament de bloc, din al cărui balcon poți vedea de la înălțime cartierul incredibil de verde în care s-a născut. În momentul vizitei noastre, Alex scria de zor la o colecție de povestiri cu temă istorică și la volumul al patrulea din Olguța, Olguța și aventura din Orient Express, care între timp a văzut lumina tiparului.

Alex, arată-ne locul unde ai scris cărțile cu Olguța și primul volum din Casa. Ai tabieturi legate de scris?

Am scris cărțile cu Olguța în două case diferite. Nu mai locuiesc în niciuna dintre ele în momentul ăsta. Iar cu privire la primul volum din Casa... mi-e și groază să zic, dar l-am scris în trei apartamente, plus o casă de vacanță din Grecia, în care am petrecut două săptămâni și jumătate închis într-o cameră cu aer condiționat în timp ce restul lumii se distra la plajă. Cred că am intrat de trei ori în apă... Cineva care nu mă cunoaște ar putea crede că sunt genul plimbăreț, dar adevărul e mult mai down to earth: am locuit toată viața în același cartier din Cluj, la o distanță de numai câteva blocuri. Pot să vă arăt însă, ție și cititorilor, locul unde acum vreo lună am început să scriu volumul patru din seria cu Olguța. E un apartament din același cartier (d’oh!) în care încă mut mobilele între ele într-un veșnic joc de Tetris pentru a-l face mai OK. 

La începutul carierei, eram convins că nu pot scrie decât dacă sunt întrunite câteva condiții esențiale: să fiu singur acasă, să fie liniște, să fiu în dispoziția potrivită. Dacă aș fi crezut în așa ceva, aș fi așteptat mult și bine ca toate astrele să fie aliniate. Din fericire, m-am înșelat. Deși scriu cel mai bine la laptop, în momentul ăsta pot folosi telefonul sau tableta pentru a-mi nota idei și a scrie scurte paragrafe, iar în ultima vreme am descoperit un soft care transformă vorbirea în text scris, pe care am început să-l folosesc când durerile de spate mă obligă să stau întins pe canapea. 
 

Ne poți arăta și manuscrise? Vrem să-ți vedem scrisul de mână. :) Sau arată-ne ceva special din camera ta de lucru. 

Crede-mă, nu vrei să-mi vezi scrisul de mână, și nimeni n-ar trebui să fie expus la o asemenea oroare :)). Singurele momente în care mai scriu cu pixul sunt cele în care semnez contracte, cele în care dau autografe și cele în care fac lecții cu fiu-meu, care tocmai învață să scrie – din păcate, nu cu mult mai frumos decât mine. Iar cu privire la manuscrise, le-aș arăta cu cel mai mare drag dacă ar exista. Mi-am scris însă toate cărțile la computer. Doar de curând am avut revelația că poate ar fi trebuit să păstrez ca amintire computerul pe care am scris primul meu volum, pentru ca la un moment dat, parafrazându-l pe Arghezi și al său Testament, să-i pot spune lui fiu-meu: „Nu-ți voi lăsa drept bunuri, după moarte, decât un hard-disk, un vraf de CD-uri cu fișiere de backup și câteva dischete, ca să vezi cum se chinuia tatăl tău să scrie în anii 2 000.” Dar e un pic prea târziu pentru asta, cred că va trebui să se mulțumească cu drepturile de autor. 

Legat de obiectele din camera de lucru, țin foarte mult la două DVD-uri pe care le-am primit acum un an de la cititorii dintr-o clasă de gimnaziu. Ele conțin două filmulețe stop-motion în care copiii povestesc primele două volume din cărțile cu Olguța. Mi se pare că au investit mult suflet și efort pentru a le face și le mulțumesc și pe această cale. 

Cum ai început să scrii? Dar să traduci? Și ce sfat i-ai da unui cititor care visează să devină scriitor?

Momentul în care am început să scriu serios, sistematic, a fost pe blogul meu, Bicicleta galbenă. Asta se întâmpla acum vreo 15 ani și poate părea frivol că vorbesc despre asta, însă e locul unde mi-am făcut mâna de scriitor postând zilnic mici texte pe care le șlefuiam până le aduceam la forma dorită. O să râdeți, dar a doua școală de scris a fost Facebook-ul, care m-a învățat încă o dată beneficiile conciziei și ale clarității. E incredibil de greu să exprimi o idee în câteva rânduri și adesea petrec minute bune schimbând topica sau căutând echivalențe cât mai potrivite pentru un cuvânt sau altul. După mine, scriitorii de statusuri bune de Facebook sunt aproape la fel de rari ca scriitorii de cărți bune. 

De tradus m-am apucat în momentul în care n-am reușit să găsesc nicăieri o ediție în română a volumului lui T.S. Eliot, Waste Land. Voiam neapărat să-l citesc și pe piață nu exista nicio o ediție, toate având tirajele epuizate. Așa că mi-am făcut rost de un volum cu opera poetică completă a lui Eliot și m-am pus pe tradus. Întâmplarea a făcut să găsesc o editură interesată să publice poemul, în ediție bilingvă chiar, lucru lăudabil și în același timp periculos pentru traducător, pentru că orice cititor poate compara originalul cu varianta tradusă. 

Deși mă feresc de sfaturi, pot repeta ceva ce am auzit și eu de la alții: nu aștepta condițiile ideale pentru a începe să scrii. Acestea nu există și probabil nu vor exista niciodată. Sunt slabe șanse să ai vreodată suficient timp, destulă liniște și îndeajuns de multă dispoziție. Sunt, pe de altă parte, șanse extrem de ridicate să fii tot timpul pe fugă, înconjurat de oameni care-ți fac zile fripte sau se joacă cu bormașina cinci ore pe zi în apartamentul de vizavi. Așa că strânge din dinți și începe pur și simplu să scrii. Dacă ți-e dat să fii scriitor, va funcționa. 
 

Spune-ne o pățanie neobișnuită din viața ta de scriitor. Sau de cititor!

Doamne, ce-mi place cuvântul pățanie! Îți mulțumesc că mi l-ai adus aminte! O pățanie recurentă e șocul pe care îl am de fiecare dată când cititorii cu care mă întâlnesc își exprimă mirarea că există și scriitori vii, nu doar morți. 

Recomandă-ne trei (sau cinci) cărți publicate la Arthur, miniGrafic sau Youngart pe care le ai în bibliotecă și crezi că ar merita mai multă atenție din partea cititorilor. 

Cea mai (ne)reușită serbare de Crăciun (Barbara Robinson). Una dintre cele mai reușite cărți despre Crăciun, despre umanitate și comunitate, scrisă într-un stil viu și plin de umor, pe care am recitit-o de câteva ori. 

Micuțul Nicolas (René Goscinny, Jean-Jacques Sempé). O carte-cult care îmbină, în mai multe volume, bucuria de a-ți trăi copilăria cu problemele universale specifice acestei vârste. Nu-mi dau seama de ce receptare a avut parte la noi, pentru că n-am întâlnit-o în preferințele copiilor de prin școli, dar sigur merită un loc mai în față în topuri, inimi și vânzări. 

Descântec pentru Lună. Am tradus chiar eu pentru Editura Arthur acum câțiva ani volumul lui Scott O’Dell, care ne familiarizează cu o lume și o perioadă istorică despre care se știu la noi destul de puține lucruri. 

Osul de pește fermecat. Sunt legat sufletește pe viață de această cărticică clasică scrisă de Charles Dickens. Ilustrațiile superbe ale lui Iacob Desideriu mi-au rămas încrustate în creier și de fiecare dată când o deschid pătrund într-o lume magică, o lume neschimbată: lumea copilăriei. 

Călătorie (Aaron Becker) e o așa-zisă silent book, care nu conține cuvinte, ci doar imagini. Dar ce imagini! Puterea imaginației n-a fost nicicând mai frumos pusă în valoare ca în acest album care te invită să-l recitești imediat ce l-ai terminat.