În cele mai multe cazuri, când un adult citește un roman adresat copiilor, acesta navighează prin poveste cu relaxarea oferită de o acțiune previzibilă pentru o minte matură, obișnuită cu mirajul literaturii. Din această zonă de confort, cititorul adult se poate bucura de experiența ludică, lăsându-și copilul interior să trăiască o călătorie magică, în universuri nedeteriorate de obstacolele care vin odată cu vârsta. Aceste lecturi se adresează mai mult sufletului decât minții.

În timp ce parcurgeam romanul Confesiunile unui prieten imaginar de Michelle Cuevas, m-am convins că țin în mână o adevărată comoară – atât din punct de vedere psihologic, cât și literar. Acela a fost momentul în care am scos pixul și am început să-mi notez idei, citate și gânduri despre căutarea sensului vieții din perioada copilăriei. Am regăsit nevoile neîmplinite care duc la crearea unui prieten imaginar, temerile elevilor privind adaptarea socială, anxietatea de separare care apare chiar și în raport cu o ființă fără corp palpabil. Laitmotivul personajului principal, al lui Jaques Papier, este Imaginar sau nu, sunt invizibil doar dacă mă simt invizibil.

Semnificația acestei propoziții poate fi analizată în cel puțin două moduri. Pe de o parte, așa cum aflăm și din carte, copiii se simt de multe ori invizibili și, chiar dacă adultul nu crede că i-a făcut să se simtă astfel, experiența lor interioară este suficient de puternică încât să le creeze impresia că nu contează, că reprezintă o cantitate neglijabilă.

Pe de altă parte, știm din psihologie că fiecare om are câteva convingeri nerealiste despre lume și viață, care îi ghidează existența, dar care nu au o bază obiectivă și care au fost clădite în urma unor experiențe adverse. Astfel, adevărate sau nu, convingerile personale au putere asupra noastră.

Prietenul imaginar este prezentat în poveste drept un personaj care nu rămâne lipit de creatorul lui pentru tot parcursul vieții, ci doar îl susține pentru o perioadă scurtă, după care pleacă spre alt copil. Acest lucru îi oferă lui Papier încredere în sine și îl conduce spre o dezvoltarea psihologică sănătoasă. Relația în plan imaginar este întreținută doar pentru a-l ajuta să depășească impasul, apoi după ce scopul a fost îndeplinit, viața îți urmează cursul firesc.

Sunt gata, i-am spus, strângând-o de mână și închizând ochii.

Fleur a zâmbit trist. A închis și ea ochii. Pe urmă a făcut un lucru mărunt și frumos, imaginându-și din toată inima că sunt liber.

Protagonistul, care a fost la început închipuit drept băiat, pe parcursul poveștii învață regulile din spatele acestei meserii invizibile, caută susținere la Imaginarii Anonimi și se zbate când este repartizat lângă copiii care nu și-l închipuie așa cum și-ar dori el (Mi-am dat seama că sunt făptura pe care o urăsc cel mai mult pe lume. Sunt un șoricar!). De asemenea, trăiește clipe pline de umor, își adresează sieși întrebări profunde despre sensul vieții și, totodată, nu uită că rolul său este de a-l ajuta pe copil prin dragostea necondiționată pe care i-o oferă.

Această dragoste necondiționată îl ajută să nu se mai simtă singur și să-și găsească curajul în a-și exprima sentimentele și gândurile. Pentru prietenul imaginar, persoana care și l-a închipuit este lumea întreagă, este TOTUL.

Ce-mi place mie la câini e că lor nu le pasă că ești hiperactivă, dacă arăți ciudat sau ești ultima la înmulțiri. Nu le pasă dacă-ți murdărești rochia, dacă nu știi să spui bancuri sau dacă nu ești printre copiii populari din clasa a treia. Câinele tot te așteaptă să te întorci acasă. Și e întotdeauna fericit că te vede. Câinele tău crede că ești cel mai bun om din lume. Știi care sunt cei mai buni câini? Cei care te fac să te simți în stare de orice. Câți oameni cred în tine în felul ăsta? Câți văd ceva în tine și câți te fac să te simți specială?

Experiențele prin care trece Jaques sunt valoroase și datorită naturii diferite a copiilor pe care îi are alături. El reușește să vadă părțile ascunse ale fiecăruia și îi sprijină să se arate așa cum sunt, fără să se mai ascundă în tufiș.

Ca să fiu sincer, începusem să mă gândesc că am rămâne mască în fața oricui dacă i-am vedea acele părţile din suflet pe care nimeni altcineva n-are ocazia să le vadă. […] Dacă ne-am vedea, dacă ne-am vedea într-adevăr unii pe alţii, n-am putea să nu credem că oricare și fiecare dintre noi este minunat.

Spre sfârșitul cărții, Jaques, reprezentant al lumii interioare a copiilor, își găsește liniștea prin faptul că ajunge să înțelegă și să cunoască mai multe lucruri despre sine, încât nu își mai pune la îndoială valorile și credințele. El simte că este suma tuturor experiențelor prin care a trecut și a oamenilor pe care i-a întâlnit. Simte că a ajuns acasă, acolo unde cineva a lăsat lumina aprinsă pentru el.

A fost odată un băiețel care nu exista cu adevărat. Doar că el exista, însă numai pentru cineva anume - o fetiţă. Şi când el a plecat să se bucure de libertate, a fost doar pentru că ea i-a dat voie. Băiatul i-a promis că n-o va uita niciodată - nu pentru că era peste măsură de încăpăţânat, nici pentru că l-ar fi copleşit sentimentul de vinovăţie. Ci pentru că știa că ar fi fost pur și simplu imposibil să o uite. Avea să-și amintească de ea chiar și după căderea iernii, când lumina e atât de slabă, că nu mai poți desluşi nimic. Când frunzele aveau să se înnegrească sub zăpadă, și când inițialele lor aveau să fie șterse de trecerea anilor. Chiar și atunci când inițialele aveau să fie aproape invizibile, iar copacul avea să fie tăiat și transformat într-o barcă, el avea să-și amintească de ea.