3 serii pentru copii pe care le poți citi la orice vârstă

Poate că vârsta este de vină, însă anul trecut m-am ferit de romanele în care protagoniștii sunt copii. Și motivele nu sunt cele care se furișează acum în mintea ta, sigure de izbândă: totul este frumos și pașnic, binele învinge răul, iar eroii sunt atât de inteligenți, mereu optimiști și încrezători în acel ideal absolut care le ghidează fiecare mișcare, încât îți este rușine de copilul împiedicat și ușor naiv care îți zâmbește cu nostalgie, când te întorci în trecut. 

Nu. Motivul este unul banal, în aparență, însă urmările sale pot să fie devastatoare pentru suflet și inimă: romanele în care protagoniștii sunt copii sunt dramatice și dureros de realiste. Adevărul nu este înveșmântat în minciuni și ezitări, iar aventura nu are finalul pe care ți-l dorești. Te atașezi mult de personaje și de lumea creată de autor, râzi și plângi, ușor speriat de ce se va întâmpla în continuare, doar pentru ca deznodământul să te lase îndurerat și înspăimântat, când realizezi că în mâinile tale nu se află o poveste pentru copii, dar o călătorie mult mai înfiorătoare, ceva ce depășește orice ai citit în romanele pentru adulți.

Aș putea să vorbesc zile întregi despre seriile mele preferate, să scriu despre fiecare personaj în parte, fără „să eliberez”  niciun spoiler din temniță, însă de ce să amân inevitabilul și să nu îți împărtășeșc câteva motive pentru care am fost fermecată de cărțile de la Editura Arthur?

Materiile Întunecate: Elementul fantastic original și inedit, în jurul căruia Philip Pullman și-a clădit întreaga trilogie, ia forma unui daimon, o ființă supranaturală care se poate transforma în orice animal, insectă sau pasăre dorește, până când omul de care este legată ajunge la vârsta maturității, iar înfățișarea daimonului nu mai poate să sufere schimbări. Omul nu este stăpânul daimonului, vreau să clarific asta de la început. Relația care se formează între un daimon și un om este una de iubire, înțelegere și devotament. Sentimentele și gândurile sunt comune. Nu pot trăi unul fără celălalt, nu se pot îndepărta unul de celălalt.

Aș vrea să îți mai spun despre simboluri și despre Praf, să îți povestesc despre Iorek, uriașul urs polar, însă vrăjitoarea Serafina Pekkala îmi face un semn discret să mă opresc și să trec la următoarea serie.

Harry Potter: Nu este o serie pentru copii, adolescenți sau adulți. Este o serie pentru toată lumea. Nu există o limită de vârstă sau obstacole care să te împiedice să o citești. E originală, unică, fermecătoare și un punct de referință în literatură. Trebuie doar să descoperi magia din tine și să îți găsești bagheta. Atât de simplu este.

Dacă singurul „mister” demn de menționat al fostei mele școli a fost o scurtătură între două etaje, „păzit” de un lacăt ruginit, care a cedat lupta după câteva încercări, la Hogwarts enigmele sunt un element obișnuit în viețile elevilor, care trebuie să se acomodeze foarte repede cu scările care se deplasează singure, cu holurile care se mișcă sau dispar în anumite momente din zi sau din noapte, precum și cu numeroasele creaturi sau plante magice pe care trebuie să învețe cum să le mânuiască sau să le controleze, dacă vor să treacă în anul următor (și să supraviețuiască, dar nu le putem spune asta). 

Secretele din castel sunt ingredientul magic pentru o prietenie specială.  Harry Potter, Ron Weasley și Hermione Granger. Trio-ul alături de care mi-am petrecut copilăria, alături de care am crescut și am visat, până când aventurile s-au terminat, iar eu a trebuit să îmi iau rămas bun de la Hogwarts. Ah, dar cât de mult îi invidiez pe cei care abia acum descoperă minunata lume creată de autoare!

Lumea de cerneală: Cred că am început să mă îndrăgostesc de serie din prima clipă în care am făcut cunoștință cu protagoniștii, cu Mo și cu fiica lui, Meggie, care îmi înțeleg și împărtășesc pasiunea pentru cărți. Să întâlnești o eroină care venerează, respectă și protejează cuvintele este un dar minunat, mai ales pentru un bookaholic ca mine, în condițiile în care cele mai multe sunt preocupate să se îndrăgostească sau să se infiltreze într-un triunghi amoros care testează răbdarea tuturor.

Glasul lui Mo este atât un har, cât și un blestem. Când citește cu voce tare, cuvintele pulsează de viață, iar magia se strecoară din cărți, luând forme nebănuite, interzise, smulgând personaje dintre pagini, dezlănțuind haosul atât în lumea lor, cea a cernelii și a imaginației, cât și în lumea noastră, care nu este încă pregătită pentru o astfel de înfruntare. Conștient de povara care îi apasă umerii, Mo se ferește să își folosească glasul, spre dezamăgirea fiicei sale, care își dorește ca el să îi citească povești. 

Relația tată-fiică este ilustrată cu atât de multă gingășie de către autoare, încât doar un trol nesuferit ar îndrăzni să nu fie emoționat de scenele în care Meggie și Mo se joacă (nemilos) cu sentimentele tale. Legătura dintre Meggie și Mo este magică. Rar am întâlnit o prietenie atât de deosebită între un tată și o fiică, o armonie suficient de puternică pentru a învinge toate obstacolele pregătite de autoare.

                                                   Un text de Simona Stoica