15 cărți Arthur pe care să le citești anul acesta. Recomandările tinerilor din taberele de creație „Locuiește în poveste”

De ce tocmai 15? Pentru că în 2023 Editura Arthur împlinește 15 ani. Și pentru că știm că cititorii au încredere în recomandările altor cititori de vârsta lor. 

#2. Câinele poetului, recomandată de Ruxandra Constantinescu

Ruxi a participat în tabăra „Locuiește în poveste”, ediția a IX-a (2022). A câștigat concursul cu tema „Salt în poveste”, la secțiunea de scriere. Povestirea ei „Cum am privit printr-o fantomă”, inspirată de seria „Harry Potter”, va fi inclusă într-o antologie din colecția Cărțile mele. Citiți mai jos impresiile ei despre cartea pe care v-o recomandă.

„Câinele poetului” e o carte micuță, cu font mare pentru ochii obosiți, ceea ce m-a făcut să o privesc ca pe o poveste ce ar putea fi spusă la culcare. Am ales-o pentru că recenzia mea corespunde lunii februarie și, pentru cititorii care își aleg lecturile în funcție de vremea de afară, se poate să se fi potrivit perfect. Asta pentru că întreaga carte echivalează în primul rând cu o atmosferă, cu o stare; presează, între paginile ei, căldura tacită cu tentă glacială regăsită, spre exemplu, în interiorul caselor scandinave. Este plăcut să scriu acest articol într-o zi în care avem parte de zăpadă în București, când mi se pare că peisajul în care l-am descoperit prima dată pe câinele poetului s-a materializat în cartierul meu.

Cartea Patriciei MacLachlan s-ar putea rezuma la o poveste de iarnă ambalată într-o narațiune foarte blândă. Acțiunea se desfășoară pe două planuri ușor de urmărit: o iarnă grea este menită să-i aducă la un loc pe Nickel, Flora și Teddy, ogarul irlandez al unui poet – dar poetul e de negăsit. Izolați în casa lui Teddy de recenta furtună de zăpadă, Nickel și sora lui se bucură de compania cățelului – ei sunt copii și îl pot înțelege.

Teddy are ocazia să le dezvăluie un al doilea plan al poveștii ce constă, de fapt, în amintirile despre stăpânul său dispărut – da, el, poetul, declanșatorul indirect al aventurii celor doi frați. Spiritul boem al scriitorului Sylvan guvernează viitorul imediat al cățelului printr-o profeție făcută înainte de a muri. Este vorba, într-adevăr, de o profeție indirectă, de o afirmație al cărei potențial prevestitor devine relevant abia la final. „Câinele poetului” ajunge astfel colorată de incandescența unui subiect mai puțin explorat în literatura pentru copii; îmi place să îl privesc ca pe un subiect proaspăt, profund: arta. Prin perspectiva pe care o oferă asupra vieții lui Sylvan, „Câinele poetului” pune la un loc două (aș zice chiar cele două) fațete umane puritane – copilul și poetul – suprapuse de Patricia MacLachlan: „copiii spun mici adevăruri[...]. Poeții încearcă să le înțeleagă.”. Cred că aceasta este ideea pe care m-am bucurat cel mai mult să o citesc într-o carte pentru copii – acea incandescență este dată în primul rând de imaginea poetului văzut ca un profet. Teddy a fost dintotdeauna confidentul său, i-a adunat cuvintele, le-a păstrat un timp și le-a înțeles când a fost pus față în față cu ele. Abia atunci cântecul lui Sylvan capătă sens:

El câinele poetului / Îmi adună cuvintele / El / Le poartă în gura lui moale / Ca pe niște comori / Pe care să le îngroape / Mai târziu / Astfel încât / El câinele poetului / Să le poată transmite mai departe / Și eu să le urmez.

Începând din acest punct, povestea este presărată cu ideile lui Sylvan despre însemnătatea formei de artă căreia și-a dedicat viața – o poveste elastică, în stare să-ți atragă atenția cu idei noi pe măsură ce o recitești. Am parcurs „Câinele poetului” foarte repede și am găsit-o liniștitoare, sensibilă, francă. Este, cu siguranță, preferata mea din colecția Smart Blue.

Câinele poetului de Patricia MacLachlan (2022)

Traducere din engleză de Ioana Tudor

Până la urmă, poezia ajunge să definească viețile altora. Probabil că, de fapt, întreaga carte funcționează ca o poezie: permite interpretări dintre cele mai generoase pentru care merită recitită, recitită, recitită. Și acesta s-ar putea să fie cel mai important lucru din poezie. Să fie pătrunzătoare.

Dacă ar trebui să aleg între cele două planuri ale acțiunii, aș alege trecutul lui Teddy. Cred că următorul fragment din amintirile cățelului este suficient de elocvent pentru a surprinde atmosfera atât de potrivită pentru această lună.

Fragment (p. 33 - 34)

E o după‑amiază în care bate vântul. Studenții de la cursul de poezie al lui Sylvan stau într‑un grup. În șemineu arde focul. Eu stau întins pe covorașul roșu ascultând. Studenții care vor să fie poeți sunt nerăbdători și fragezi ca niște mere spălate. Sylvan și cu mine suntem singurii cu păr cărunt, sur.

— Știu atât de puține despre viață, îmi șoptește Sylvan în timp ce scoate platouri cu biscuiți și sifon.

— Poate că ei pur și simplu nu știu ce știu, spun eu făcându‑l pe Sylvan să zâmbească.

Toți mă mângâie. Studenții mereu se poartă bine cu animalele de companie ale profesorilor lor, mi‑a zis Sylvan.

Un tânăr citește o poezie despre un fermier care își duce animalul în oraș.

Mă ridic. Îmi aduce aminte de Bărbatul cu căruță. Sylvan dă din cap când termină de citit.

— Ce părere ai, Teddy? mă întreabă.

Studenții râd.

— Superficială și plagiată, zic înainte să‑mi dau seama că vorbesc.

Nimeni în afară de Sylvan nu mă aude, bineînțeles.

— A fost scrisă într‑un alt fel, Dan, zice Sylvan. Du‑te și citește Bărbatul cu căruță.

O fată slăbuță și emoționată, Ellie, citește o poezie despre dragostea pe care a pierdut‑o. 

Sunt Ruxandra Constantinescu. M-am născut în 2009 și sunt clasa a VIII-a la „Școala Gimnazială Sf. Andrei” din București. Am câștigat tabăra Locuiește în poveste în 2020, în vară, în clasa a VI-a, la vârsta de 11 ani. De atunci, orizonturile mele literare s-au mai schimbat și, începând de anul trecut, scriu poezie pe care o public, în cea mai mare parte, într-o revistă de liceu și frecventez un cenaclu literar. De regulă, prezint literatura ca pe „aproape singura mea pasiune” și vreau să cred că, independentă de  interpretări și de epoci, și uneori chiar de creatorul său, poezia rămâne stabilă.

© Foto: Ema Cojocaru