Transilvănenii din valea Someşului Mare – tărâmul mirific în inima căruia am venit pe lume – erau până nu demult atât de mândri de originea lor latină, încât îşi botezau nu doar odraslele, ci şi animalele de povară cu nume sonore, moştenite de la străbunii noştri. Să mângâi un măgăruş numit Horaţiu sau Ovidiu, să dai fân unui mânz pe nume Lucreţiu sau Virgiliu, să duci la adăpat o bivoliţă pe nume Agripina sau Letiţia erau gesturi de normalitate. E şi motivul pentru care – deşi dinspre munţii Rodnei coboară în vale cel mai adesea doar neguri şi ploi – amintirile copilăriei mele sunt scăldate în razele soarelui triumfător: e o mare tandreţe în relaţia dintre epiderma întinsă şi ghemul de blană, dintre cuvântul rostit şi necuvântul naturii. Traseul vieţii m‑a depărtat de acele meleaguri, însă doar pentru a reveni acolo mereu, într‑un mod tainic. Am ales o carieră clădită pe cărţi, însă cărţile – cele bune – sunt de fapt părţi dintr‑o copilărie secretă şi perpetuă. Nu se poate să le deschizi şi să nu plouă, din ele, cu soare. Şi atunci o mică minune se întâmplă: cel mai frumos curcubeu se înalţă dintre copertele cărţilor – e, poate, singura învăţătură pe care aş dori s‑o transmit. Orice altceva ar fi doar o reformulare precară a acestui gând. (Gabriel H. Decuble)

Vă recomandăm şi