– Unde vrei să mergem azi? o întreabă tata pe Francisca.

– În parc! Cu bicicleta.

– Parcul e-nchis. Și oricum plouă…

– Atunci, la film.

– Și cinematograful e-nchis.

– La muzeu e deschis?

– Nu.

– Da’ nu-i deschis nicăieri?

– Ba da. Cărțile sunt deschise tot timpul.

– Păi putem intra în ele?

– Oho, și-ncă cum… Nu numai că putem intra în ele, dar după ce intrăm, putem ajunge unde nu ne duce nici trenul, nici avionul…

– …Nici bicicleta mea roșie?

– Nici.

– Atunci cum facem să intrăm și noi într-o carte.

– Cum a făcut Bastian Bux.

– Cine-i Bastian ăsta?

– Un băiețel.

– Și ce-a făcut?

– A furat o carte – sau, cel puțin așa credea el. De fapt, cartea îl furase pe el.

– Cum poate o carte să fure un copil?

– Așa cum te fură pe tine bicicleta roșie când îți spun să te plimbi numai prin fața blocului și tu ajungi la trei străzi distanță…

– Și ce-a mai făcut băiețelul ăla?

– S-a ascuns în podul școlii cu cartea și a început s-o citească. Sau așa credea el… Pentru că, de fapt, cartea îl citea pe el. Și l-a citit până când l-a făcut să intre în ea.

– Aoleu! Și-a mai ieșit?

– A ieșit, nicio grijă. Deși îi plăcea atât de mult în carte, că n-ar fi vrut să mai iasă…

– Da’ de ce-i plăcea așa mult?

– Pentru că în carte Bastian era un fel de Făt Frumos. Călărea un dragon prietenos și avea un medalion care-i împlinea toate dorințele… Deși asta nu-l scutea de probleme. Avea dușmani de-ți era mai mare dragul să te lupți cu ei și să-i învingi. Dar avea și prieteni foarte buni…

– Și când a ieșit din carte, a mai fost Făt Frumos?

– Dacă ajungi să fii erou măcar o dată, rămâi erou pentru totdeauna.

– Și cum ziceai că se cheamă cartea asta?

– Povestea fără sfârșit, de Michael Ende – un scriitor german.

– Da’ Ende nu-nseamnă chiar sfârșit în germană?

– Bravo! Dar asta-i altă poveste…