Ziua Internațională a Matematicii și Copacul cu 13+ etaje, seria lui Andy Griffiths și Terry Denton

O să rămâneți muți de uimire. Există oameni, copii și adulți deopotrivă, cărora le place matematica. Care adoră să facă tot felul de calcule complicate, să afle necunoscute sau să jongleze cu ciudățenii precum radicali, logaritmi și fracții. Pentru care numerele imaginare nu s-au născut în vreo poveste plină de fantezie, ci sunt cât se poate de reale. Ce mai urmează? Să le placă broccoli? Sau, doamne ferește, conopida? Zău că nu înțeleg. Dar, cum trebuie să avem îngăduință pentru toți (ciudații), le urăm la mulți ani de Ziua Internațională a Matematicii. Care este fix pe 14 martie. Restul lumii poate sărbători liniștită Ziua Albă, ca est-asiaticii, care-și dau bezele și ciocolată albă în dar. 

Ca să nu rămână doar cu o simplă urare, pasionaților de matematică le recomand o serie amuzantă de romane, numai bună să le satisfacă pofta de multiplicări, simetrii, artificii și muuulte detalii imaginare. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, seria este foarte potrivită și pentru cei care n-au nici în clin, nici în mânecă cu matematica. Mai învățăm și noi câte ceva și-n plus ne câștigăm stima de sine văzând că nici ditamai eroul de romane megacelebre n-o duce prea bine la capitolul numărat și alte cele.
 

Așadar, fără alte adăugiri, vă prezint seria Copacul de Andy Griffiths, ilustrată de Terry Denton. Andy și Terry, cei doi protagoniști (exact, chiar avatarurile ficționale ale autorilor), trăiesc într-o căsuță într-un copac. Dar nu orice căsuță, ci una cu 13 etaje. Până aici nu pare nimic spectaculos (deși, stați să vedeți cum arată interiorul casei!). Însă cu fiecare nou volum, Terry mai construiește încă 13 etaje, așa că distracția crește din în ce mai mult. Până unde ajunge? Până la apogeul plăcerii matematice. Căsuța celor doi va avea în final 169 de etaje. Altfel spus, 13 x 13 etaje. Nu-i așa că e foarte tare? Până acum, la Editura Arthur au apărut, în traducerea Mihaelei Buruiană, primele patru volume, fiecare plin de aventuri trăsnite.

Până să ajungem la primele 13 etaje, să vedem cine sunt Andy și Terry în viața reală.

Andy Griffiths este unul dintre cei mai apreciați scriitori de literatură pentru copii din Australia. Cărțile sale sunt traduse peste tot în lume, vândute în milioane de exemplare, premiate și chiar adaptate în serii TV animate și piese de teatru. Andy Griffiths este un fel de superstar al cărților. De fiecare dată când se întâlnește cu cititorii, se lasă cu chiote de bucurie, mâini ridicate în aer și ceva lacrimi de entuziasm. Aproape la fel cum îmi imaginez că se întâmplă la întâlnirile pe care le are Alex Moldovan, autorul megacunoscutei Olguța, cu puștii de prin școlile unde este invitat. 


Andy Griffiths și Terry Denton, o echipă fantastică

Dar să revenim la Griffiths. Este născut în 1961, dar a debutat abia în 1997. Până să ajungă să trăiască de pe urma scrisului, a fost profesor de limba engleză, perioadă în care și-a făcut mâna. Ca să-și țină în priză elevii și să-i amuze, obișnuia să scrie scurte povești pe care le aduna într-un soi de carte handmade, pe care o fotocopia. Încurajat de prietenii care i-au citit unele dintre istorioare, Griffiths și-a încercat norocul la o editură și așa a publicat primul volum, Just Tricking!; nu doar că și-a început astfel cariera de scriitor full-time, dar a și cunoscut-o pe soția sa, Jill, editoare, cu care și-a șlefuit toate cărțile pe care le-a publicat. Poate în semn de mulțumire, i-a oferit lui Jill un corespondent ficțional în seria Copacul: e de altfel singurul personaj feminin important, o puștoaică isteață, pasionată de animale, de care are grijă și cu care chiar reușește să vorbească. Jill nu este singurul împrumut din viața reală: și Silky, pisica zburătoare, a avut cândva omolog în carne, oase, blană și mustăți.

Întrebat de unde se inspiră pentru poveștile sale și care sunt sursele umorului său, Andy Griffiths a mărturisit că este un cititor feroce (printre autorii săi preferați se numără Lewis Carroll, Enid Blyton și Roald Dahl – coincidență sau nu, toți sunt de găsit la Editura Arthur), că îl inspiră filmele sau show-urile de televiziune și că este mereu atent la tot ce se întâmplă în jurul său. De asemenea, a subliniat faptul că ideile cele mai bune ies la suprafață în urma unui lung proces de cercetare, experimentare, scriere și mai ales rescriere. 

Ilustrații de Terry Denton pentru volumul Copacul cu 52 de etaje

Unul dintre partners in crime ai lui Andy Griffiths este ilustratorul australian Terry Denton, alături de care a lucrat nu doar la Copacul, dar și la primul volum publicat și la alte serii. Terry cel din viața reală este cel care a desenat, într-o zi, o casă mare într-un copac, cu 13 etaje și o grămadă de jocuri distractive, dar extrem de periculoase; când a văzut-o, lui Andy Griffiths i s-au aprins beculețele și i-a propus să lucreze amândoi la o carte în care să-și imagineze că ar locui acolo împreună. Zis și făcut. Numai că totul a devenit atât de distractiv, că nu s-au putut opri la un singur volum. Și au mai scris unul; și încă unul. Și mereu adăugau încă 13 etaje, până la perfectul 169. 

Terry cel ficțional este cel care, în romane, construiește noile niveluri, nelăsând nimic să stea în calea imaginației sale. Și nici a umorului. Așa că nu e de mirare că în primele etaje se găsesc o piscină transparentă, un bazin cu rechini mâncători de oameni, un laborator secret subteran, o fântână cu limonadă și un aparat de bezele, sursa lor de hrană. Casa devine și mai distractivă pe măsură ce se înalță. Apar o arenă pentru lupte în noroi, un ATM (adică un Automat de Tatuaje Mișto), un atelier de înghețată cu şaptezeci şi opt de arome, o cascadă de ciocolată, o cameră cu raze X, o cameră de zdrobit pepeni, o casă bântuită, o Academie de Dresat Melci Ninja și multe, multe alte năzdrăvănii. Preferatele mele? Discoteca cu un stroboscop uriaș și laboratorul în care îți faci singur pizza. Cea mai spectaculoasă zonă? Agenția high-tech de detectivi. Nu doar că are un automat de gogoși (pentru că „niciun detectiv nu a rezolvat vreodată un mister fără ajutorul unei gogoși calde cu gem”; amin!) și un Deghizomat 5000, care oferă cele mai potrivite deghizări, fiind prevăzută cu măsuri superioare de siguranță:

„Nu știu dacă voi aveți sau nu propria agenție high-tech de detectivi, dar, dacă aveți așa ceva, probabil știți că poate dura mult să intri în ea, din cauza atâtor dispozitive high-tech de securitate. Și nu mă refer numai la genul ăla de securitate plictisitoare, de modă veche, pe bază de recunoaștere a amprentei degetului mare de la picior. Mă refer la securitatea pe bază de recunoaștere a degetului mare de la picior, a degetului mijlociu, a degetului mic, a tălpii întregi, a gambei, a coapsei, a fesei stângi, a fesei drepte, a șalelor, a mijlocului spatelui, a cocoașei, a pieptului, a brațelor, a gâtului și a capului… ca să nu mai zic de analiza părului, de analizele de sânge, scanări ale retinei, un concurs de dans și un test de cunoștințe generale foarte greu despre Andy și Terry!”

Pagini din volumul Copacul cu 39 de etaje

S-ar părea că tot ce ar avea nevoie vreodată cei doi prieteni se găsește la unul dintre etaje și că n-ar avea de ce să mai iasă din casă. Dar nu e chiar așa. Mai întâi pentru că în fiecare nou volum trebuie să ducă la îndeplinire sarcina cea mai importantă: să scrie cartea promisă editorului lor, domnul Năsos de la editura Nas Mare. Numai că de fiecare dată intervine ceva care aproape îi împiedică să termine la timp. Iar aici este minunatul joc metaficțional și autoreferențial al lui Andy Griffiths, căci cartea din carte se desfășoară, cum ați ghicit, chiar sub ochii cititorilor. Iar aceasta nu este singura aventură. Nici pe de parte. Andy și Terry se confruntă cu o mulțime de pericole și situații neprevăzute: un monstru marin deghizat în sirenă, o tonă de maimuțe și o gorilă uriașă, o trupă de pirați furioși, o mașină de scris care o ia razna (orgoliul scriitorilor, deh!), un profesor specialist în dezinventare, o dispariție misterioasă și o războinică a legumelor. Și astea sunt doar câteva dintre ele. Noroc că se pot bizui pe ajutorul prietenei lor, Jill, fata care locuiește de partea cealaltă a pădurii împreună cu doi câini, o capră, trei cai, patru peștișori aurii, o vacă, șase iepuri, doi porci de Guineea, o cămilă, un măgar și o pisică. 

Dacă vă întrebați cum au ajuns cei doi băieți să se cunoască și să locuiască în casa din copac, stați liniștiți, toată povestea se află în primele volume. N-o să vă stric surpriza, vă spun doar atât: implică niște pirați, un cap de lemn și-un naufragiu. A! Și multă îndemânare.

Seria Copacul este un adevărat fenomen. A fost tradusă în 35 de limbi și s-a vândut în peste 10 milioane de exemplare. Primele cinci volume au fost adaptate în piese de teatru care s-au jucat la Syndey Opera House. Exact. În clădirea aceea emblematică a Australiei. Cu la fel de mare succes s-au pus în scenă și în Olanda, Noua Zeelandă și Statele Unite ale Americii. Nici nu e de mirare. Ritmul alert, umorul, aventurile spectaculoase, ingeniozitatea invențiilor și a soluțiilor pe care cei doi protagoniști le găsesc ca să iasă din situațiile-limită sunt ingredientele perfecte pentru o serie pe care copiii s-o devoreze. Cum este cazul, de exemplu, al unor elevi din Australia, despre care o profesoară a povestit cu mult entuziasm:

„Luna trecută am cumpărat șase seturi conținând primele trei volume ale seriei Copacul, căci am un grup de șapte copii care nu se prea dau în vânt după citit. Le-am prezentat cărțile și am fost uimită să văd cum li s-a schimbat atitudinea față de lectură în doar o săptămână. Unul dintre băieți stătea în spatele clasei și se amuza de mama focului. Abia aștepta să-mi povestească ce citise. O fetiță a început Copacul cu 13 etaje dimineața, înainte de ore. A citit vreo treizeci de minute, apoi încă patruzeci și cinci în timpul orei de lectură, apoi altele în pauza de prânz și oricând prindea ocazia. Până la sfârșitul zilei a terminat-o. Un alt băiat mi-a spus: «Nu-mi prea plăcea să citesc, dar acum ador să fac asta.»” 

Iar aceasta este doar una dintre mărturiile primite de autori. 

Până la urmă, care-i treaba cu matematica? Luați la bani mărunți, cei doi protagoniști nu stau tocmai bine la acest capitol. Probabil că Terry are ceva cunoștințe, de vreme ce poate construi etajele și toate acele invenții și minunății; camera fără gravitație, de exemplu, necesită unele cunoștințe de geometrie și algebră, mă gândesc. Cert este însă că poate număra până aproape de 50. Ceea ce nu este cazul pentru Andy. Când trebuie să construiască o rachetă ca să ajungă pe partea întunecată a Lunii și să-l întâlnească pe Profesorul Stupido, lui Andy îi este foooarte dificil să unească punctele marcate de Terry (care avea mâna dreaptă bandajată). Deși știe cum arată un dreptunghi și un triunghi, Andy mărturisește: „Nu prea mă pricep la desenele în care trebuie să unești puncte. Sunt foarte grele.” Asta pentru că „nici să număr nu știu. […] Adică știu un pic, zic eu, doar că nu în ordinea corectă. Am avut o profesoară foarte slabă.” 
 

Până la urmă o scot la capăt, dar e clar că lucrurile ar fi mers mult mai ușor și mai repede dacă Andy ar fi avut ceva mai multe aptitudini matematice. De pildă, în ziua când au trebuit să-i trimită manuscrisul domnului Năsos și singura variantă era să folosească melcii ninja dresați de Terry. După câteva calcule rapide, și-a dat seama că le-ar lua cam o sută de ani și 15 minute să ajungă la sediul editurii. Așa că au folosit lansatorul de morcovi cu motor de rachetă, ca să arunce un morcov în Observatorul Greenwich, locul „de unde vine tot timpul din lume” – cum, de ce? Pentru a opri timpul. După multe calcule, planul a fost pus în aplicare. Așadar, pielea le-a fost salvată de matematică. Și de-un morcov.

Iubitori de aventuri, fie ele ficționale, fracționare, raționale, geometrice sau trigonometrice, nu ezitați! Urcați în căsuța lui Andy și Terry. Vizitați fiecare etaj. O să vă distrați pe cinste!