Trei motive să citești un clasic. „Prințul fericit și alte povestiri” de Oscar Wilde, cu ilustrații de Octav Grigorescu

Vom vorbi mai jos despre o carte cu patru povești foarte, foarte frumoase. Patru basme în care binele nu învinge întotdeauna, dar care aduc în prim-plan umanitatea în toate formele ei. Prințul fericit și alte povestiri de Oscar Wilde, căci despre ea este vorba, a fost publicată în colecția Arthur Retro a Editurii Arthur revalorificând o ediție apărută în anii ’70, în traducerea lui Ticu Archip și cu ilustrații de Octav Grigorescu. Până să ajungem la aceste basme, vă propun și eu o poveste. Nu neapărat frumoasă. Dar cât se poate de adevărată.
 

Știți cum poate un scriitor să câștige ceva de pe urma scrierilor sale, fie că sunt poezii, piese de teatru, romane, povestiri pentru cei mici sau pentru cei mari? Vânzându-și aceste texte, fie sub formă de manuscris către o editură, fie sub formă de carte, direct către cititori. Dacă o editură este cea care-i pregătește cartea și o scoate la vânzare, autorul primește un procent din fiecare exemplar vândut. Dacă i se duce faima peste graniță, textele autorului nostru pot fi traduse în alte limbi și mai primește și din vânzarea acelor ediții traduse niște procente. Doar că poate face lucrul ăsta (să fie recompensat financiar pentru scrisul lui) doar în timpul vieții și încă șaptezeci de ani după ce moare. Apoi textele intră în domeniul public, adică oricine le poate publica (în original sau în traducere) fără să mai plătească ceva moștenitorilor autorului. 

Cei mai mulți autori n-au șansa unei faime care să le depășească moartea. Cărțile lor sunt eventual publicate în una, două ediții și acolo încremenesc. Poate că unii nici n-ar aștepta cei șaptezeci de ani ca să intre în domeniul public, doar-doar i-o mai publica cineva pe gratis; măcar la ei în țară dacă nu peste hotare. Dar n-au norocul ăsta. Alții însă, cei happy few, cum se spune, își continuă succesul literar și mult după terminarea celor șapte decade de protecție a drepturilor de autor (conform legislației europene, cel puțin). Ba, unii dintre ei, cei care n-au fost înțeleși sau apreciați de contemporani, abia în această perioadă de grație se bucură de adevărata glorie. Asta nu e valabil pentru Oscar Wilde, scriitorul despre care vom discuta mai jos. El a avut parte de faimă (și uneori adorație) și-n timpul vieții, și imediat după moarte, dar, cel mai important, continuă să fie publicat, tradus, reinterpretat (și uneori adorat) și mult după intrarea drepturilor lui în domeniul public.

De ce se întâmplă asta? Pentru că romanul lui atât de cunoscut, Portretul lui Dorian Gray, piesele sale de teatru, poemele sale, eseurile și povestirile pentru copii (și nu numai) sunt toate povești atât de bune și de frumoase (deseori nelipsite de controverse), că reușesc să inspire, să distreze, să aline, uneori să învețe sau să enerveze cititori din toate epocile, de la încorsetații ani victorieni (a doua jumătate a secolului al XIX-lea), la vremurile noastre, dominate de entuziasmul tehnologic și cultura fast-forward. Sunt povești care au în centru un element care rămâne mereu același: omul, cu bunele și relele lui.

După această lungă introducere despre soarta cărților și a autorilor lor, vă propun trei motive pentru care Prințul fericit și alte povestiri de Oscar Wilde își merită posteritatea glorioasă și reușește să vorbească și pe limba copiilor de azi:
 

1. Construiește povești, nu ține predici

Nu știu exact cum era în 1888, când a fost publicată antologia de povestiri, dar acum pare că tot mai mulți scriitori români sau străini de literatură pentru copii vor să țină predici, să povățuiască, să sfătuiască, să arate cu degetul ce e bine și ce e rău, în loc să spună pur și simplu o poveste. O poveste frumoasă, cu personaje bine construite, cu o narațiune condusă logic spre punctul culminant și deznodământ, capabilă să-ți rămână în minte mult timp după ce-ai închis cartea. Idei mai multe și mai bune despre tema aceasta găsiți într-un text recent publicat de Florin Bican în revista Matca Literară.
 

Cum să nu-ți amintești de Prințul Fericit și la douăzeci de ani distanță de la prima lectură, cum să nu-ți frământe ceva prin piept și stomac când recitești povestea Prințului poleit cu aur, împodobit cu pietre prețioase și cu inimă de plumb și a Rândunelului care ratează călătoria spre Egipt, care l-ar fi putut salva, de dragul prietenului său? Cum să nu stai cu sufletul la gură ca să afli ce se va întâmpla cu statuia Prințului atunci când decide să împartă sărmanilor din cetatea pe care odată o conducea și ultimele fire de aur care-l acopereau? 

Dacă din bunătatea Prințului înțepenit pe columna înaltă și-a Rândunelului curajos descoperim câte ceva și despre nefastele inegalități dintre oameni și despre puterea sacrificiului, asta ține doar de noi. Și de capacitatea autorului de a spune o poveste bună – cum se întâmplă și în textul care încheie volumul, „Un Foc-de-artificii fără pereche”, din care ne putem da ușor seama că trufia nu face casă bună cu viața bine orânduită nici măcar în cazul unui Foc-de-artificii supărat că n-a prins loc la nunta prințului cu prințesa adusă tocmai din Finlanda.
 

2. Jonglează cu suspansul și neprevăzutul

La fel de puternică emoțional ca povestirea care dă numele volumului, cea de-a doua poveste, „Privighetoarea și Trandafirul”, aduce în plus un twist final care schimbă tonul general. Văzând suferința unui Student, o Privighetoare decide să-l ajute cu orice preț. Îndrăgostit de fata Dascălului, Studentul i-a smuls promisiunea că va putea dansa cu el la bal dacă-i va aduce un trandafir roșu. Din păcate, în tufa de sub balconul lui crescuseră numai spini, nicio floare. Așa că Privighetoarea face sacrificiul suprem și-i duce trandafirul de care are nevoie. Băiatul e în culmea fericirii. Deja ne imaginăm ce frumos se va termina totul, exact ca-ntr-un basm. Fata, însă, are alte planuri. Astfel că întreaga narațiune, până atunci acoperită de vălul poetic al jertfei Privighetoarei, capătă o ceață plină de ironie și sarcasm:

„«Mare nerozie mai e și Iubirea!» își spuse Studentul pe când se depărta. «Nu e nici pe jumătate folositoare cum e Logica, fiindcă nu dovedește nimic, apoi te stârnește mereu cu câte ceva care n-o să se întâmple niciodată și te face să crezi lucruri care nu sunt adevărate. Da, da, îți răstoarnă toată viața cu susu-n jos și, cum în vremea noastră totul e să fii cu picioarele pe pământ, eu o să mă întorc la Filozofie.» Și așa, ajuns la el acasă, tânărul Student trase din raft un hrisov prăfuit și începu să citească.”

3. Are personaje cu care și de care râzi și plângi

Povestea mea preferată din volumul lui Wilde este „Prietenul credincios”, un fel de fabulă cu oameni pe care Mierla i-o spune Șobolanului-de-apă, poate și-o da seama de grozăvia părerilor sale fixe despre ce înseamnă un prieten adevărat:

„— Și cam ce gândești, mă rog, mata, despre îndatoririle unui prieten credincios? întrebă o Mierlă verde care, cățărată în salcia vecină, prinsese toată convorbirea.

[…]

— Ce întrebare neroadă! se răsti Șobolanul-de-apă. De la un prieten credincios aș aștepta, firește, să-mi fie credincios!”

Apoi urmează povestea lui Hans, „un băietan foarte de treabă”, și a Morarului Hugo, așa-zisul lui prieten. Nu de puține ori îți vine să râzi de credulitatea puștiului sau de șiretenia Morarului. La fel cum nu de puține ori ai face orice să-l ajuți pe Hans să-și dea seama că înțelege greșit această prietenie și să-l scuturi bine pe Hugo, cât e el de mare, să nu-l mai folosească așa pe Hans:

„— Hans, puiule, îi strigă Morarul, a dat năpasta peste mine. Băiețelul meu a căzut de pe scară, s-a lovit rău și eu alerg după Doctor. Stă însă atât de departe și vremea-i atât de haină, încât mă bate gândul că ar fi mai bine să te duci tu în locul meu. Știi doar că o să-ți dau roaba mea, așa că se cuvine să faci și tu ceva în schimb.

— Mai încape vorbă! se repezi Hans. Ba socotesc drept mare cinste că ai venit la mine și, uite, pornesc îndată. Numai că pe întunecimea asta ar trebui să-mi împrumuți felinarul, căci mă tem, Doamne ferește, să nu cad în vreo groapă.

— Vai, ce rău îmi pare, răspunse Morarul, e felinarul meu cel nou și mai mare paguba dacă s-ar întâmpla ceva cu el.

— Bine, nu-i nimic! Las’ că mă duc eu și așa, zise Hans.”

Numai că nu poți face nimic. Doar să continui să citești și să speri că până la urmă lucrurile se vor aranja cum trebuie. Dar o vor face?

*

Talentul de povestitor al lui Oscar Wilde a fost dublat de exuberanța sa socială și intelectuală. Mereu în centrul atenției, cu o vestimentație care nu putea să nu atragă toate privirile și cu o vervă care i-a adus faima și-n Marea Britanie (unde s-a stabilit după ce a plecat din Irlanda natală), și-n Europa vestică, și-n Statele Unite, Wilde era un adevărat rock-star al finalului epocii victoriene, atunci când plăcerea estetică era cea mai de preț valoare, atât în literatură și filosofie, cât și-n gastronomie, vestimentație și-n toate celelalte aspecte ale vieții.