Prietenie și iubire. „Beatryce și profeția” & alte cărți de Kate DiCamillo
Prietenia și iubirea sunt cuvintele în jurul cărora se construiește cel mai recent roman al scriitoarei americane Kate DiCamillo, tradus în românește de Iulia Arsintescu și publicat de Editura Arthur. Prietenia, iubirea, dar și puterea miraculoasă a cuvintelor prinse în profeții, în povești sau într-un simplu „venim după tine”. Beatryce și profeția este cartea unei fete care a refuzat să dispară, care s-a încăpățânat să caute dreptatea și să-și țină promisiunile față de oamenii pe care-i iubește. Elegant ilustrată de Sophie Blackall, Beatryce și profeția este un basm care începe cu povestea unei capre. Dar nu o capră oarecare. O capră nărăvașă care știe să-și prețuiască prietenii și să-și pedepsească inamicii. Dar până să ajungem la Answelica, patrupedul capricios cu dinți puternici și copite pe măsură, să facem cunoștință cu Kate DiCamillo, scriitoarea căreia guvernatorul statului Minnesota i-a dedicat o zi: 29 martie 2020 a fost Ziua Kate DiCamillo. O onoare pe care puțini scriitori au avut-o.
Kate DiCamillo este una dintre cele mai îndrăgite autoare de literatură pentru copii din întreaga lume. Cărțile sale au fost vândute în aproape 40 de milioane de exemplare, traduse în nenumărate limbi și premiate cu cele mai importante distincții ale industriei. DiCamillo este printre cei șase autori care au primit două Medalii Newbery: una pentru Povestea lui Despereaux și una pentru Flora și Ulise. Până să ajungă o scriitoare de succes, Kate DiCamillo a fost o cititoare feroce. De fapt, continuă să fie, căci, așa cum mărturisea în 2017, scrie cam 15 ore pe săptămână, dar citește în jur de 40. Născută pe 25 martie 1964 în Philadelphia, DiCamillo s-a mutat în Clermont, Florida pe când avea cinci ani, părinții sperând că o climă mai blândă o va ajuta să se vindece de pneumonia cronică de care suferea. Din cauza acestei afecțiuni, a petrecut multe zile în spital sau imobilizată în pat, timp în care a ascultat povești spuse de mama ei sau a citit tot ce prindea. După ce a absolvit facultatea de filologie la University of Florida, în 1994 s-a mutat în Minneapolis.
Scriitoarea Kate DiCamillo ©Melanie Dunea
A avut tot felul de joburi până a ajuns să lucreze la un depozit al unui distribuitor de carte. În sinea ei a știut mereu că vrea să fie scriitoare. Dar încă nu-i venise vremea. A trimis manuscrise multor edituri, primind în schimb sute de refuzuri. La o petrecere organizată de firma unde lucra, i-a înmânat un text unui agent de vânzări; acesta l-a dat mai departe unui editor, dar curând manuscrisul s-a rătăcit prin biroul editurii. Abia după ceva timp a fost găsit și echipei de la Candlewick Press i-a plăcut atât de mult, că l-au publicat în 2000: așa a apărut Datorită lui Winn-Dixie, prima carte a lui DiCamillo. A urmat un turneu prin școlile din statul Florida, sponsorizat de lanțul de supermarketuri Winn-Dixie, perioadă în care scriitoarea a decis să renunțe la jobul de la depozitul de carte și să se dedice în totalitate scrisului. Au urmat numeroase alte cărți, premii, adaptări teatrale și cinematografice, traduceri și, cel mai important, aprecierea cititorilor din întreaga lume. Cum a reușit toate acestea? Printr-o disciplină de la care nu s-a abătut: în fiecare zi scrie două pagini; bune, rele, nu contează. Important este să scrie. În fiecare zi citește. De toate, de la cărți pentru copii la ficțiune pentru adulți și nonficțiune.
După debutul cu Datorită lui Winn-Dixie, au urmat Tigrul din pădure, Povestea lui Despereaux, Miraculoasa călătorie a lui Edward Tulane, Elefantul magicianului (traducere de Diana Marin-Caea, Editura Arthur, 2017), Flora și Ulise, trilogia Celor Trei Neînfricate, cartea lui Beatryce și altele, inclusiv cărți ilustrate. Unele, cum am menționat deja, au fost adaptate pentru scenă sau pentru ecrane: Datorită lui Winn-Dixie a inspirat un film omonim din 2005, Povestea lui Despereaux a fost transformată într-un film de animație trei ani mai târziu, la fel cum s-a întâmplat și cu Elefantul magicianului (adaptată și într-un musical), Flora și Ulise și Tigrul din pădure. Întrebată de unde își ia inspirația pentru textele sale, Kate DiCamillo a mărturisit: „Ideile ne vin ascultând, privind, trăgând cu urechea și imaginându-ne tot felul de lucruri. Poveștile sunt peste tot. Trebuie doar să fii atent.”
Exact așa se întâmplă și în cel mai recent roman tradus la Editura Arthur, Beatryce și profeția. Poveștile par să fie peste tot. Iar ele pun lumea în mișcare și schimbă destine. Mai ales poveștile devenite profeții și notate în marea carte a Cronicilor Amărăciunii: „Într-o zi va veni un copil care va detrona un rege. Profeția susține că acel copil va fi o fată.” Acestea sunt cuvintele de care regele tărâmului se teme cel mai mult, mai ales că sfetnicul lui, bărbatul cu robă neagră mirosind „a cuișoare și a ulei rânced”, nu încetează să-i reamintească pericolul care-l paște și să-l îndemne să-i vâneze pe cei care ar putea atenta la coroană. Pentru că meschinul sfetnic știe că puterea nu este a celui care stă pe tron, ci a celui care-l conduce din umbră pe rege.
Într-o vreme în care războiul domina zilele și nopțile, dar cerul continua să fie foarte albastru, „destul de albastru încât să-ți rupă inima în două”, călugărul Edik credea că viața lui se va limita la a împodobi Cronicile Amărăciunii cu desene, la a mânca bomboane din zahăr de arțar și la a sta cât mai departe de Answelica, teribila capră de care frații Ordinului Cronicilor Amărăciunii nu izbuteau să scape în niciun chip. Asta până când la mănăstire ajunge o fată cuprinsă de febră mare și de vise care-o aruncă iar și iar în hăul cel mai negru. „Beatryce”, atât a putut afla inițial despre ea călugărul Edik. Că Beatryce este numele ei și că fata poate scrie și poate citi. Ceea ce, pe atunci, era cu neputință, o adevărată nebunie, căci „în lumea în care trăim noi, există o lege care stabilește că nicio fată, nicio femeie nu are voie să citească sau să scrie”. Dar Beatryce știa. Și asta îi va aduce suferința de mai târziu. Dar și alinarea și salvarea. Pentru că știa să scrie și să citească povești, iar „poveștile au în ele bucurie și surprize”.
Pentru a o salva de soldații care plecaseră în căutarea ei, fratele Edik îi taie părul cel frumos, o îmbracă în straie călugărești și-i interzice să vorbească. Sau, Doamne ferește, să arate că știe să scrie. Doar că Beatryce nu era fata care să asculte un astfel de îndemn. Așa că, atunci când puștiul Jack Dory – cel mai rapid din ținut, crescut de bunicuța Bibspeak după ce părinții lui fuseseră uciși de bărbosul cu pumnalul în dinți – îi spune că un soldat vrea să-și mărturisească păcatele și le vrea consemnate pe pergament, nu ezită să-și ofere serviciile. Odată plecată de la mănăstire, fata nu se va mai întoarce niciodată. Dar va începe să afle tot mai mult cine este: „Eu sunt Beatryce. Am prieteni pe lume. Nu mai am păr. Dar am prieteni.”
Alături de Jack Dory, va intra apoi într-o aventură pe viață și pe moarte, căci soldații regelui sunt mereu pe urmele lor. Noroc că, pe măsură ce visele i se limpezesc, își amintește tot mai multe despre trecutul ei: neamul din care se trage, detalii despre frații și părinții săi, despre cei doi profesori care-o învățau tainele alfabetului și misterele lumii, profesorul bun și profesorul rău; dar își dă seama și că este legată de profeția cea teribilă și că stă în puterea ei s-o împlinească. După ce se desparte de prietenii săi, Beatryce se trezește singură și fără ajutor. Dar în adâncul inimii știe că va fi găsită, că în căutarea ei vor porni „un călugăr cu un ochi șui, un bărbat care fusese cândva rege, un băiat care știa literele, o capră cu capul tare ca piatra”. Pentru că o iubeau. Și ea îi iubea.
Despre iubire este vorba și în Miraculoasa călătorie a lui Edward Tulane, dar și despre neajunsul trufiei. Publicat în original în 2006, cu ilustrații de Bagram Ibatoulline, romanul a fost tradus în românește de Lavinia Braniște, pentru Editura Arthur. Este una dintre cele mai frumoase povești imaginate de Kate DiCamillo, inspirată de un iepure care a existat cu adevărat: „Într-un an, de Crăciun, am primit în dar un iepure de jucărie frumos îmbrăcat. Câteva zile mai târziu am visat că iepurele zăcea cu faţa în jos pe fundul oceanului, pierdut, dorindu-şi să fie găsit.”
Edward era un iepure înalt, de aproape un metru, care locuia într-o casă de pe strada Egipt. Edward era făcut aproape în întregime din porțelan. Doar urechile și coada erau din blană adevărată. Avea ochii de un „albastru pătrunzător și inteligent”. Și avea un ceas de buzunar și o garderobă impresionantă, conținând costume din mătase și pălării elegante. Edward Tulane „se simţea întru totul un exemplar deosebit” și, mai presus de toate, se simțea iubit de stăpâna lui, o fetiță de zece ani pe nume Abilene. Edward avea un program strict, coordonat de Abilene, care includea schimbatul în hainele de zi sau statul la masă alături de membrii familiei. Totul era perfect, până în ziua fatidică în care iepurele a căzut de pe vaporul Queen Mary, ajungând pe fundul oceanului. Pesemne că povestea despre prințesa cea prea frumoasă spusă de bunica Pellegrina înaintea plecării a avut ceva de-a face cu asta. Mai ales concluzia ei: „cum poate să se termine cu bine o poveste dacă nu există iubire?” și cuvintele șoptite iepurelui de Pellegrina: „mă dezamăgești!”
Aceste vorbe i-au răsunat lui Edward în cap în timpul celor 297 de zile petrecute pe fundul oceanului, până când un pescar l-a prins în plasa lui și i l-a dus soției în dar. Nu avea de unde să știe că este un iepure-băiat, așa că i-au pus numele Susanna și l-au îmbrăcat într-o rochiță roz cu volănașe. Edward a fost îngrozit. Unde era eleganța lui de altădată? Dar apoi și-a dat seama că nu-i atât de rău: „Dar de fapt ce contează? N-o să mor dacă port rochie.” Numai că viața alături de pescar și soția lui nu a durat mult, căci din mâinile fiicei lor a aterizat pe un morman de gunoaie. Aici l-a găsit Ernest, regele gunoaielor și al lumii. L-a numit Malone și l-a luat în călătoria lui alături de cățelușa Lucy. Dar aventura lui Edward e departe de a se fi încheiat. A devenit sperietoare de ciori, păpușă pentru Sarah Ruth, fetița cea bolnavă, dansator în Memphis, iar apoi a zăcut mult timp pe raftul unui magazin de jucării. Nu doar numele și hainele i s-au schimbat în această lungă călătorie. Ci și inima lui. Edward a învățat cum e să iubească. Dar parcă și inima era din porțelan. Căci pierderea unei fetițe i-a crăpat-o în mii de bucăți. Și atunci „și-a jurat că n-o să mai facă greşeala de a iubi din nou.” Dar nu s-a ținut de promisiune. Pentru că și-a găsit, în final, drumul spre casă.
Dacă aventura lui Edward Tulane are loc în prima parte a secolului al XIX-lea, povestea Florei și a lui Ulise se petrece în secolul XXI, într-o suburbie canadiană. Ilustrată de K.G. Campbell, cartea a fost decorată cu Medalia Newbery în 2014 și publicată în românește tot în traducerea Laviniei Braniște. În 2021, pe Disney+ a avut loc premiera filmului inspirat de roman. După ce am terminat de citit Miraculoasa călătorie a lui Edward Tulane, mi-am spus „asta este cartea mea preferată dintre cele scrise de Kate DiCamillo”. Dar apoi am citit Flora și Ulise. Și acum nu mai știu care dintre ele este preferata mea. Totul începe cu un aspirator. Dar nu unul oarecare. Un aspirator Ulise 2000x, pentru interior și exterior, pe care domnul Tickham i-l face cadoul soției sale, pasionată de poezie și nicidecum de aspiratoare. Când Ulise 2000x înghite totul din jur, inclusiv o veveriță, doamna Tickham și Flora Belle Buckman intră într-o poveste cu supereroi. Dar nu oricare poveste. Ci una cu multă poezie și cu miros de pufuleți cu brânză.
Flora locuia cu mama ei, Phyllis. Flora era pasionată de benzi desenate, mai ales de Aventurile iluminate ale uimitorului Incandesto. Mama ei, scriitoare de romane de dragoste de tipul Pe aripile pufoase ale bucuriei, nu vedea cu ochi buni pasiunea fetei sale. Dar nici fata nu putea să sufere romantismul. De fapt, asta ar fi scris pe bula de deasupra capului ei dacă ar fi trăit într-o bandă desenată. La fel cum, cinică fiind, nu suporta nici lampa roz în formă de ciobăniță pe care mama o cumpărase cu banii primiți din prima carte publicată. Chiar aceea cu bucuria și aripile pufoase. Dar toate astea au ajuns pe planul doi când veverița salvată de Flora din aspiratorul doamnei Tickham s-a dovedit a avea puteri supranaturale. Cum ar fi scrisul la calculator și compusul poeziilor. Poezii terminate cu prozaicul „îmi este foarte, foarte foame”. Ca orice poveste cu supereroi care se respectă, trebuia să apară și răufăcătorul; arhi-nemesisul care să-i pună gând rău protagonistului. De data aceasta, el ia forma unei femei care bate la mașină în timp ce mănâncă acadele. Iar Flora trebuie să-l ajute pe Ulise s-o învingă. Cine e Ulise? Sfinte întâmplări neprevăzute! Merită să aflați pe cont propriu.
Tot despre superputeri e vorba și în trilogia Celor Trei Neînfricate. Primul volum, Raymie Nightingale, a fost publicat în 2016, ajungând pe lista scurtă a National Book Award. Publicat în românește în același an, în traducerea Laviniei Braniște, romanul ne face cunoștință cu Raymie Clark, o fetiță de zece ani care se înscrie la concursul de frumusețe pentru a încerca să-l convingă pe tatăl ei să se întoarcă acasă. Dacă va câștiga, tatăl îi va vedea fotografia în ziar și sigur își va dori să revină. Cel puțin asta speră Raymie. În curtea Idei Nee, cea care o ajută să se antreneze pentru proba de talente, le întâlnește pe Louisiana Elefante și pe Beverly Tapinski, și ele concurente în aceeași competiție, fiecare văzând în ea soluția pentru problemele lor: prima vrea să pună capăt sărăciei în care trăiește alături de bunica sa excentrică; a doua dorește să-i dea o lecției mamei sale nesuferite. Deși sunt rivale, cele trei fete ajung să se împrietenească.
Îmbinând emoția cu aventura, Kate DiCamillo a cucerit milioane de cititori cu povestea lui Raymie devenite Nightingale, așa că le va continua istoriile în următoarele două volume. Louisiana se întoarce acasă (traducere de Iulia Arsintescu, 2020) a fost numită de The New York Times Book Review drept „una dintre cele mai originale și captivante cărți ale lui Kate DiCamillo“. O prezintă pe Louisiana departe de casă și de prietenele ei, încercând mereu să se întoarcă și să-și regăsească viața de odinioară. Scrisul este cel care-o salvează: „Dacă n-ai plecat niciodată de-acasă în toiul nopţii fără să te uiţi măcar o dată înapoi; dacă nu ţi-ai părăsit pisica, prietenii şi un câine chior pe nume Buddy fără să le spui la revedere niciunuia; dacă n-ai stat pe marginea drumului în Georgia, undeva chiar după graniţa irevocabilă dintre state, aşteptând să apară cineva şi să te ia cu autostopul, atunci nu poţi înţelege ce disperare simţeam în sufletul meu în ziua aceea. Exact de asta scriu toate aceste lucruri. Ca să înţelegi disperarea – cumplita pustiire din sufletul meu.”
Beverly, aici și acum (traducere de Iulia Arsintescu, 2022) este povestea fetei care, sătulă de părinții care n-o bagă în seamă, fuge de acasă și-și ia soarta în propriile mâine. Nu-i este ușor. Dar știa că nu-i va fi. Cu toate acestea, nu ezită: își găsește de lucru, își face alți prieteni și caută mereu căi de ieșire din nedreptățile și durerile care-o copleșesc. Însă știe că, deși „o dureau picioarele, o dureau brațele. Avea ketchup pe blugi. Mirosea a pește”, acasă o așteaptă cele două prietene și livada de portocali.
Plecări, călătorii, întoarceri. Sunt trei dintre cuvintele care se rotesc deasupra fiecărei cărți scrise de Kate DiCamillo. La fel cum prietenia și iubirea sunt firele care dau consistență și rezistență fiecărei povești. Chiar dacă sunt în temnița cea mai neagră, pe fundul oceanului, în măruntaiele unui aspirator zgomotos sau în orașe pline de primejdii, protagoniștii ei știu sigur că, la un moment dat, prietenii și cei (pe) care îi iubesc vor fi acolo pentru ei, îi vor repara, îi vor salva.
