Locurile astea chiar există: pe urmele cărților pentru copii și adolescenți

Autorii ne vorbesc despre câte-n lună și în stele și nu trebuie să-i credem mereu pe cuvânt! În literatura pentru copii există o sumedenie de locuri fascinante la care visăm cu ochii deschiși: școala Hogwarts, fabrica de ciocolată a lui Willie Wonka, dulapul care duce în Narnia (ce tare să găsești un pasaj spre o altă lume!), Valea Mominilor sau Pădurea Nesfârșită sunt doar câteva exemple. Pe măsură ce ne adâncim în lectură, o parte din noi chiar ajunge acolo, în lumile acelea extraordinare, și putem continua explorarea lor în imaginație. Însă unii autori sunt ceva mai ancorați în realitate și au inclus în poveștile lor spații cât se poate de adevărate, pe care le putem vizita și noi într-o bună zi. M-am documentat și am scos pentru voi câteva astfel de locuri reale, mai apropiate sau mai depărtate: să înceapă călătoria! 
 

Gara Paddington din Un urs pe nume Paddington de Michael Bond

Îndrăgita serie a lui Michael Bond își are sursa de inspirație într-un ajun de Crăciun, când autorul s-a adăpostit de ninsoare în magazinul Selfridges şi a văzut un ursuleţ de pluş abandonat pe un raft. I s-a făcut milă de jucăria singuratică și a dus ursulețul în dar soției sale, botezându-l Paddington după gara londoneză aflată în apropierea casei lor. Aşa s-a născut povestea Un urs pe nume Paddington, publicată pentru prima oară în 1958. 

Chiar din primele pagini ale cărții este descrisă scena în care doamna şi domnul Brown îl întâlnesc pe ursuleţ pe un peron din gară – o creatură mică şi blănoasă, așezată pe o valiză veche şi uzată, cu o pălărie caraghioasă și o etichetă atârnată la gât, care le spune că e un pasager clandestin care a călătorit până în Londra din întunecatul Peru. Când citește ce scrie pe eticheta de la gâtul lui („Vă rog să aveţi grijă de acest ursuleţ. Vă mulţumesc“), doamna Brown nu mai stă pe gânduri și îl ia acasă pe ursuleț, în ciuda protestelor domnului Brown. 


©wikipedia.org

Gara Paddington din Londra încă păstrează aspectul pe care-l avea în anii 1950, când se petrece acțiunea cărții. În 2000, sub ceasul de pe Platfoma 1 a fost instalată o statuie a ursulețului Paddington, realizată din bronz de sculptorul Marcus Cornish. Bineînțeles, în gară există și un stand cu suveniruri personalizate pentru fanii seriei lui Michael Bond. Gara poate fi văzută și în filmul omonim din 2014, a cărui lansare a fost însoțită de 50 de statui cu Paddington amplasate în diferite zone din Londra; statuile au fost create de artiști, designeri și celebrități, iar sumele din vânzarea lor au fost donate unor cauze caritabile. Dacă tot vorbim de reprezentări, în Leicester Square există o a doua statuie a lui Paddington, care îl prezintă pe simpaticul ursuleț așezat pe o bancă, molfăind un sandvici cu marmeladă.

Doamna şi domnul Brown l-au întâlnit pe ursuleţul Paddington pe un peron de gară. De acolo i s-a şi tras numele neobişnuit, pentru că gara se numea Paddington.
Soţii Brown se duseseră la gară s-o aştepte pe Judy, fiica lor, care sosea în vacanţă.
(...) Domnul Brown îşi potrivi ochelarii pe nas.
— E aici, insistă el. L-am văzut clar. Stă lângă rastelul de biciclete şi poartă o pălărie caraghioasă.
(...) Doamna Brown se lipi de soţul ei.
— Henry, exclamă ea, cred că până la urmă ai avut dreptate. Chiar este un urs.
Îl cercetă mai atent. Părea un urs foarte neobişnuit. Avea o culoare maro-murdar şi purta o pălărie deosebit de ciudată, cu boruri largi, exact aşa cum spusese domnul Brown. De sub borurile foarte mari îi priveau nişte ochi rotunzi. 
(Un urs pe nume Paddington, traducere de Iulia Arsintescu)


Copyright: ©wikipedia.org, Michael Bond

Iazul din Central Park - Stuart Little de E.B. White, cu ilustrații de Garth Williams, traducere de Veronica D. Niculescu

Mai precis, Conservatory Water, un iaz aflat în faimosul parc din Manhattan, New York, unde Stuart Little ajunge călătorind cu autobuzul până pe strada 72. Acolo are loc o scenă importantă din carte, când șoricelul navighează cu velierul Viespea și iese câștigător în fața mârșavei nave de curse Lillian B. Womrath. 

Iazul Conservatory Water a fost inspirat de Marele Bazin din Grădinile Luxembourg din Paris, destinat de asemenea navigației cu ambarcațiuni în miniatură. Sezonul durează din aprilie până în noiembrie, iar cursele de nave au loc în fiecare sâmbătă dimineață de la ora 10:00. Începătorii au posibilitatea de a închiria nave în miniatură (11 dolari pentru 30 de minute) și de a primi lecții de navigație. În timpul iernii, iazul se transformă în patinoar. Ce mai merită menționat: în preajma iazului, strada 72 este mărginită la nord de statuia lui Alice în Țara Minunilor, iar la vest de o sculptură înfățișându-l pe Hans Christian Anderson citind din povestirea „Rățușca cea urâtă”.


©centralpark.com

Când autobuzul a oprit pe strada 72, Stuart s-a dat jos cu un salt și a dat fuga la iazul din Central Park, pe care pluteau bărci cu pânze. Peste iaz sufla vântul dinspre apus, iar velierele, cu două sau mai multe pânze, pluteau purtate de aceste adieri, cu copastiile mult aplecate, cu punțile umede scânteind. Proprietarii, băieți sau bărbați în toată firea, goneau pe malurile cimentate sperând să ajungă pe partea cealaltă la timp ca să evite izbirea bărcilor de mal. Unele dintre bărcile de jucărie nu erau atât de mici cât ai fi crezut, fiindcă atunci când te apropiai de ele îți dădeai seama că aveau catargul principal mai înalt decât capul unui om și că erau frumos lucrate, bine puse la punct și gata de lansare la apă. Lui Stuart i se păreau enorme și spera că va putea și el să urce la bordul uneia și să navigheze către unul dintre colțurile îndepărtate ale iazului.
(Stuart Little, traducere de Veronica D. Niculescu)

Strada Klickitat – cărțile cu Ramona de Beverly Cleary

Strada asta cu o rezonanță atât de simpatică (Klick-i-tat) există în realitate și poate fi străbătută la pas în Portland, cel mai mare oraș din statul american Oregon. Aparent, scriitoarea a ales strada Klickitat pentru că numele ei îi amintea de sunetul scos de andrele. De altfel, este și zona în care Beverly Cleary și-a petrecut mare parte din copilărie și adolescență, o perioadă care i-a servit drept sursă de inspirație pentru cărțile cu Ramona Quimby și Henry Huggins. Beverly a locuit cu familia ei pe strada Hancock, într-o casă închiriată, și a învățat la școala Fernwood, care astăzi îi poartă numele și a fost împodobită cu o mare carte din mozaic. 


Copyright: ©seattletimes.com, ©The Multnomah County Library

Plimbările prin cartier, pe traseul locurilor din viața autoarei și a celor menționate în cărțile sale, sunt foarte populare printre fanii lui Beverly Cleary. Biblioteca Multnomah a conceput chiar un itinerariu care include casa în care a copilărit autoarea, biblioteca Hollywood unde se află o hartă de mărimea unui perete, cu repere din poveștile lui Cleary, precum și sculpturile din Grant Park, înfățișând personajele Ramona, Henry Huggins și Ribsy. 

Până la șase ani, Beverly Cleary a locuit în Yamhill, într-o veche fermă care poate fi văzută și astăzi la marginea localității. Mama ei a contribuit la înființarea primei biblioteci din Yamhill. Autoarea s-a inspirat din această perioadă a vieții ei pentru a scrie cartea Emily’s Runaway Imagination.


Copyright: ©seattletimes.com

Beezus, strângând în mâna transpirată cartea de la bibliotecă, nu-i dădu atenție. Clinchetul inelelor, pocnetul ritmic al mingilor de tenis pe asfalt și strigătele copiilor se estompară treptat și fetele se apropiară de casa lor de pe strada Klic­kitat. 
(....) Ramona se simțea atât de plină de îndrăzneală, încât hotărî să se ducă la școală pe alt drum, pe strada vecină, ceva ce-și dorise să facă mereu. Școala Glenwood nu era departe. N-avea niciun motiv să nu meargă pe unde avea chef, atâta vreme cât se uita în amândouă părțile înainte să tra­verseze și nu vorbea cu necunoscuți. 
(Ramona cea vitează, traducere de Iulia Arsintescu)

Nu se putea să pui în fereastra familiei Quimby, de Halloween, un felinar cu un singur dinte și trei triunghiuri în loc de nas și ochi. Domnul Quimby era cel mai bun sculptor de dovleci de pe strada Klickitat. Știa toată lumea asta.
(Ramona și tata, traducere de Iulia Arsintescu)

Muzeul Metropolitan de Artă din New York din Fuga la muzeu de E.L. Konisburg

Claudia Kincaid, protagonista în vârstă de 12 ani a romanului, plictisită de viața în suburbie și aparent nedreptățită de părinții ei, se hotărăște să plece de acasă – „spre un spaţiu larg, plăcut, undeva în interior, desigur, şi, pe cât posibil, frumos. De aceea a ales Muzeul Metropolitan de Artă din New York.” Plănuiește totul cu multă grijă, pune deoparte banii de alocație și îl alege drept tovarăș de drum pe Jamie, unul din frații mai mici, care „era bogat: spre deosebire de majoritatea băieților de vârsta lui, strângea cu perseverenţă aproape fiecare bănuț primit.” 

„Claudiei îi plăcea New York pentru că era elegant; era impunător și aglomerat. Cea mai bună ascunzătoare din lume.” New York-ul din Fuga la muzeu – publicată prima oară în 1967 – s-a schimbat mult între timp, însă Muzeul Metropolitan de Artă (pe scurt, Met), cel mai mare muzeu de artă din Statele Unite, poate fi vizitat și astăzi. „Într-o zi obișnuită de miercuri, muzeul are peste douăzeci şi şase de mii de vizitatori. Se răspândesc pe cele opt hectare și hoină­resc din încăpere în încăpere”, aflăm din cartea lui Konisburg. N-a fost, așadar, atât de complicat ca doi copii isteți, cu un plan bine pus la punct, să rămână pe timpul nopții în uriașul muzeu. Dorm într-un pat regal, „elegant și romantic”, din secolul al șaisprezecelea (care miroase însă a rânced), fac baie în splendida Fântână a Muzelor (și adună monedele aruncate de vizitatori), vizitează galeriile Renașterii italiene și colecțiile din aripa egipteană, greacă și americană, căci Claudia stabilește că „ar trebui să profite de această minunată ocazie de a învăța”.


©theparisreview.org

Ani de zile, magazinul de suveniruri din Met a refuzat să pună la vânzare cartea From the Mixed-Up Files of Mrs. Basil E. Frankweiler – probabil pentru că administratorii muzeului s-au temut ca nu cumva povestea Claudiei și a lui Jamie Kincaid să-i inspire pe micii cititori și vizitatori să petreacă incognito o noapte la muzeu. Deși adulții n-ar prea vrea să recunoască, planul Claudiei de a fugi de acasă este unul dintre cele mai ingenioase din literatura pentru copii.

La sărbătorirea a 50 de ani de la publicarea romanului îndrăgit de atâtea generații de copii, Met a pregătit totuși un program special, cu activități inspirate din Fuga la muzeu: prezentări ale unor picturi, sculpturi și artefacte menționate în carte, vizitarea galeriilor pe urmele fraților Kincaid și o vânătoare de comori constând în găsirea unor lucrări de artă și fotografierea lor.  


Restaurantul din Met și Fântâna Muzelor în 1950 ©The Metropolitan Museum of Art

În cele din urmă, a găsit un pat absolut minunat și l-a anunțat pe Jamie că-și vor petrece noaptea acolo. Era un pat cu baldachin înalt, cu o tăblie frumos sculptată iar la celălalt, doi stâlpi imenși. (Știu bine patul acela, Saxonberg. E la fel de gigantic și de pretențios ca al meu, și, la fel ca al meu, e din secolul al șaisprezecelea.)
(...)
Jamie voia să-și ascundă lucrurile în sarcofagul unei mumii, dar Claudia a fost de părere că era o complica­ţie inutilă. Aripa egipteană a muzeului era mult prea departe de dormitorul lor și, la câte riscuri implica, ar fi putut la fel de bine să fie chiar în Egipt. Așa că, până la urmă, cutia de trompetă a fost ascunsă într-o urnă imensă, iar ghiozdanul lui Jamie, după o draperie aflată în spatele unei statui din Evul Mediu. Din păca­te, sertarele nu puteau fi deschise, cei din muzeu le încuiaseră pe toate.
(Fuga la muzeu, traducere de Irina Ornea)

Piaţa Şapte Străzi din Cluj – Olguţa şi un bunic de milioane de Alex Moldovan, cu ilustrații de József Vass

Îți dezvălui un secret*: dacă te plimbi seara prin centrul vechi al Clujului, e foarte probabil să-l zărești pe Alex Moldovan la una dintre terase, așa că ai grijă să porți mereu în rucsac o carte cu Olguța, ca să iei un autograf. Autorul s-a născut și trăiește la Cluj, un oraș pe care-l iubește tare-tare și pe care l-a ales drept fundal pentru îndrăgita serie cu Olguța. Adolescenta locuiește într‑o casă mică şi cochetă din cartierul Andrei Mureşanu, pe care-l cunoaște „mai bine decât un agent imobiliar”, pentru că tatăl ei e obsedat de arhitectura interbelică. Împreună cu Victor ajunge și în Mănăștur, „cel mai mare cartier al oraşului”. 

După cum scrie la finalul primului volum, Alex Moldovan și-a luat totuși libertatea de a modifica amplasamentul unor clădiri, străzi sau pieţe, deci nu e de mirare că pe dealul Cetăţuia nu există niciun Hotel Royal (doar Panoramic și Belvedere, care merită vizitate pentru priveliște), în schimb găsim un hotel cu acest nume undeva în cartierul Gheorgheni. Partea faină e că intersecția celor șapte străzi de care pomenește Olguța există în realitate, iar partea haioasă e că eu chiar am trecut cu mașina prin acel loc, în urmă cu o lună, fără să am habar de importanța lui în literatura română contemporană! Avem așa: strada Romulus Vuia, strada Carpați, strada Mecanicilor, strada Crișan, strada Emil Racoviță, strada Cetății și strada Gruia – chiar sunt șapte!

*Și mai am un secret: tot la Cluj locuiește și Florin Bican! Doar că pe acest prieten al lui Apolodor e mai greu să-l zărești prin centru…


 

Urcam Cetăţuia, dealul care domină oraşul în partea nordică. Cu ocazia asta am trecut şi prin Piaţa Şapte Străzi, care‑mi place de mor. E unica de felul ei în Europa şi e denumită astfel pentru că se află la intersecţia a nu mai puţin de şapte străduţe. Strada urca şi devenea tot mai îngustă, cu viraje tot mai strânse.
(...) Chiar când mă pregăteam să întreb dacă mai avem mult până la destinaţie, o umbră imensă s‑a aşternut în faţa noastră. Era umbra unei clădiri.
— Bine‑ai venit la Hotel Royal! mi‑a spus Nina parcând cu o eleganţă desăvârşită. Vom sta aici peste weekend. Sper că n‑ai nimic împotrivă.
(...) Îmi dorisem enorm să ajung măcar să vizitez hotelul acela, iar acum aveam ocazia să locuiesc în el!

Satul Gersa din Plictisitoarea vacanţă de vară a fraţilor Răţoi de Dan Coman, cu ilustrații de Andrei Damian

A fost odată ca niciodată un sat numit Gersa. Satul avea formă de pălărie de cowboy și era așezat puțin strâmb, într-o parte. Ei bine, satul Gersa există în realitate și are dealuri cu prune galbene, o biserică, o școală și o mână de case. Dan, povestitorul, și fratele mai mic, Ucu, trăiesc împreună cu familia în casa parohială, locuința desemnată pentru preoții care slujesc la biserica din Gersa. Gospodăria se află la Pazvante-n ocol, mai bine zis la capătul lumii, căci trebuie să parcurgă zece kilometri pe jos sau cu bicicleta dacă vor să ajungă la oraș. Cea mai apropiată casă se află dincolo de dealul Gersa I, tocmai în Valea Babei, lângă magazinul sătesc, și are reputația de a fi bântuită. 

Aflat la aproximativ 28 de kilometri de Bistrița sau de Sângeorz Băi, Gersa pare un loc idilic pentru un adult care vrea să petreacă două săptămâni de relaxare în mijlocul naturii, însă pentru niște copii care locuiesc permanent acolo și n-au prea mulți parteneri de joacă, verile se dovedesc teribil de plictisitoare. Fotbalul pe iarba moale din cimitir, „folosind mormintele ba pe post de coechipieri, ba pe post de adversari”, este una din distracțiile de bază ale fraților Rățoi: „Cimitirul e curtea noastră. Singurul loc de joacă pe care-l avem. În vacanța de vară, aici ne petrecem cea mai mare parte din zi.”
 

Gersa I. Așa se numește locul ăsta și exact aici, în casa verde de lângă biserică, stăm noi. Dincolo de casa-noastră-verde-ca-pătrunjelul e râul, iar dincolo de râu e școala. Dincoace de școală, de râu și de casa-noastră-verde-ca-pătrunjelul e biserica, iar în spatele bisericii e cimitirul. Un cimitir îngust, sub formă de L-mare-de-tipar, așezat în pantă ‒ spațiu perfect pentru a pierde vremea cât e ziua de lungă.
(...)
Imediat ce începe vara, ceilalți copii nu mai trec dincoace de dealuri ca să ajungă în vale, la școală, și noi doi rămânem singuri ‒ și până la începutul lui august, când vin verișorii noștri de la oraș, ne plictisim teribil.

Insula din Golful Finlandei – Cartea verii, de Tove Jansson

Tove Jansson e cunoscută pentru poveștile încântătoare din Valea Moominilor, însă autoarea a scris și cărți pentru adolescenți și adulți, dintre care preferata ei a fost Cartea verii, o poveste foarte personală care între timp a devenit un clasic al literaturii nordice. Micuța Sophia, tatăl ei şi Ham, bunica artistă, își petrec vara pe o insulă din Golful Finlandei, un mărunt univers fascinant acoperit de mușchi și mărginit de ape. 

Sursa de inspirație a fost insula Klovharu din arhipelagul Pellinge, unde Tove Jansson și partenera ei, artista Tuulikki Pietilä, și-au petrecut verile timp de aproape 25 de ani. Dacă frații Rățoi se plictiseau în satul Gersa, ce fel de vacanță ar fi avut ei pe o insulă de 8000 de metri pătrați? Klovharu este mică, stâncoasă și lipsită de copaci, cu o singură casă – a autoarei –, iar scene din viața spartană pe insulă pot fi văzute în documentarele „Tove and Tooti in Europe” și „Haru, Island of the Solitary”. Uneori, natura poate fi înspăimântătoare – iată cum descrie Tove Jansson câteva ore petrecută pe insulă: „Marea este cazanul unei vrăjitoare, tunetul bubuie ca un tun. Cortul sfâșiat. Extraordinar de frumos.” 
 

©moomin.com

În 1965, Tove Jansson a obținut permisiunea de a construi o casă pe insulă și, pentru ca autoritățile să nu aibă timp să se răzgândească, Tove, fratele ei Lars și un meșter local au ridicat în mare grabă casa, fără o autorizație de construcție. Tactica a avut succes, iar autorizația a fost acordată ulterior. (Familia  Jansson a fost una de aventurieri: frații și Tove navigau pe mare și descopereau insule nelocuite din Golful Finlandei unde-și petreceau apoi verile, iar când erau pe uscat militau pentru dreptul fetelor tinere de a putea campa în natură.) 

Este o casă simplă, fără electricitate, cu o singură cameră, ferestre de jur împrejur și o pivniță de doi metri adâncime. Tove și Tuulikki veneau aici în luna mai și plecau în septembrie, iar în tot acest timp pescuiau, lucrau și organizau petreceri. În 1995, autoarea a donat căsuța și insula a devenit o rezervație naturală, care nu este accesibilă publicului. Se pare că anul următor Cartea verii va fi ecranizată în regia lui Charlie McDowell, cu Glenn Close în rolul bunicii.

©moomin.com

La marginea insulei, dincolo de stânci, se întin­dea o fâșie de pădure moartă. Acolo, vântul sufla în­totdeauna nemilos și, chinuindu‑se secole în șir să crească în bătaia tuturor furtunilor, pădurea căpătase un chip aparte. Din barcă se vedea limpede cum co­pacii, tot fugind din calea vântului, se înălțaseră care cum putuseră – cocoșându‑se, răsucindu‑se și, mulți dintre ei, târându‑se. I se spunea pădurea‑fantomă. 
(...) 
Rar se întâmplă ca marea să fie atât de calmă, încât o bărcuță cu motor să se aventureze până la Gorganul, ultima insulă din Golful Finlandei. Călătoria durează ore întregi și trebuie să ai cu tine merinde pentru o zi întreagă. Gorganul e alungită și, de la distanță, ai im­presia că sunt două insule – două spinări netede, una cu o baliză, cealaltă cu un mic far. Nu‑i niciun gorgan pe insulă. Când te apropii, îți dai seama că spinările de piatră sunt netede ca niște foci. Între ele, o limbă de pământ plină cu bolovani perfect rotunzi.
(Cartea verii, traducere de Andreea Caleman)

Insula Corfu din Familia mea și alte animale, de Gerald Durell, cu ilustrații de Mircea Pop

S-au schimbat multe pe insula Corfu de când familia Durrell s-a mutat acolo în 1935, însă frumusețea insulei a rămas neștirbită. În anii 1930, nu exista electricitate, iar multe case nu aveau nici toaletă cu apă curentă – cu marea la o aruncătură de băț, camera de baie nu era considerată necesară din punctul de vedere al localnicilor. Însă peisajele superbe și soarele, care în deprimanta climă englezească se arăta cu zgârcenie, au compensat din plin pentru aceste neajunsuri. În cei cinci ani petrecuți pe insulă, familia Durrell s-a mutat în diferite locuințe, care pot fi văzute și astăzi – cel puțin una dintre ele, vila galbenă ca narcisa, funcționează ca pensiune. Fanii seriei și ai serialului The Durrells in Corfu se dau peste cap să identifice la fața locului vila zmeurie sau vila Albă-ca-Zăpada, abordându-le chiar și dinspre mare pentru a le fotografia. 


©noonisland.com

„A călători în Corfu era ca şi cum ai fi trăit într-una dintre cele mai viu colorate şi mai comice opere bufe”, scrie Gerald Durell, care avea doar zece ani când familia lui a ajuns pe insulă. Nu putea găsi un loc mai ofertant pentru a-și satisface pasiunea pentru natură și pentru animalele sălbatice, care ulterior s-a transformat într-o meserie. Povârnișuri stâncoase, vegetație luxuriantă și plaje cu apă turcoaz – locul descris de Gerald pare desprins din paradis.

Până ajungeți în Corfu (merită o vacanță, vă asigur!), imagini cu insula pot fi văzute în The Durrells in Corfu, popularul serial inspirat de trilogia lui Gerald Durell – găsiți al doilea volum, Păsări, lighioane, rubedenii, în colecția Ferma animalelor. 


Secvență din serialul The Durrells in Corfu ©Masterpiece PBS

Noua vilă era enormă, o clădire înaltă şi pătrată în stil veneţian, cu pereţi decoloraţi, galbeni ca narcisa, storuri verzi şi acoperiş cărămiziu. Stătea pe un deal de pe care se vedea marea şi era înconjurată de un pâlc neîngrijit de măslini şi de livezi tăcute de lămâi şi portocali. Întreaga atmosferă sugera o melancolică antichitate: casa cu zidurile ei crăpate care se cojeau, cu camerele imense cu ecou şi verandele unde stăteau îngrămădite mormane de frunze din anul trecut şi unde viţa şi lianele creşteau atât de des, încât camerele de la parter erau într-un permament crepuscul. Dintr-o latură a casei, coborai spre o grădină mică, înconjurată de un zid cu o poartă de fier forjat era mâncată de rugină. (...) Aveam la dispoziţie zeci de mii de metri pătraţi de grădină pe care să-i explorăm, un vast paradis nou, care cobora lin spre marea caldă şi nu prea adâncă.
(...)
Marea era netedă, caldă şi întunecată ca o catifea neagră. Nicio umbră nu-i tulbura suprafaţa. Coasta îndepărtată a Albaniei era palid conturată de o slabă lucire roşiatică de-a lungul orizontului. Treptat, clipă de clipă, lucirea se înteţea, devenind mai puternică şi se răspândea pe tot cerul. Apoi deodată, luna, enormă, roşie, se ridica deasupra crestelor de munţi şi arunca o cărare dreaptă de culoarea sângelui, peste marea întunecată. Acum apăreau bufniţele, plutind din pom în pom, tot atât de uşoare ca nişte fulgi de funingine. 
(Familia mea și alte animale, traducere de Lidia Ionescu)