Jon Klassen – ilustrații care spun o poveste
Toată lumea cunoaște clișeul „o imagine face cât o mie de cuvinte”, care pare să ne caracterizeze tot mai mult activitatea de zi cu zi. Chiar dacă e adusă de multe ori la suprasaturație, înțelepciunea populară (mai veche sau mai nouă) își are partea sa de adevăr. Iar expresia de mai sus descrie cum nu se poate mai bine desenele lui Jon Klassen, unul dintre cei mai de seamă ilustratori de origine canadiană contemporani.
În față, lumina este filtrată de storurile care acoperă ferestrele; din dreapta, prin ușa întredeschisă, lumina se furișează continuând ca într-un L pe podea; tot în dreapta, ceva mai sus, pâlpâie timid o lampă de perete în formă de floare; în centrul imaginii este veioza de deasupra biroului, care-și aruncă lumina într-un con ce întâlnește la rândul său dușumeaua și cuprinde unul dintre personajele principale. În umbra rămasă pe cei doi pereți vizibili sunt câteva rafturi pline cu pietre, un tablou și multe ustensile. Pe jos se află un covor stacojiu cu niște desene fine, dar complicate, lângă covor sunt două cărți, iar pe el stau câteva cutii așezate cu grijă. În mijlocul covorului este masa de studiu pe care sunt ordonate alte roci, alte instrumente; deasupra ei stă aplecat Viezure, ținând în mână o lupă. Aceasta este imaginea cu care începe Scons și Viezure, primul volum din trilogia scrisă de Amy Timberlake și ilustrată de Jon Klassen, tradus de Iulian Bocai și publicat de Editura Arthur. Planșa poartă un nume sugestiv – Muncă Importantă cu Roci, care anticipează tensiunea care se va instala în poveste nu mult după începutul cât se poate de liniștit. Jocul de lumini și umbre, ordinea impecabilă a obiectelor fisurată doar de cărțile lăsate pe jos și concentrarea cu care Viezure privește prin lupă sunt simboluri ale acțiunii ce va urma. O imagine, așadar, care face cât o mie de cuvinte.
Jon Klassen este cunoscut și apreciat la nivel internațional pentru coerența lucrărilor sale și pentru subtilitatea pe care reușește s-o transmită prin forme și culoare. Născut în Canada în 1981, a studiat animație la Sheridan College și locuiește în Los Angeles. Este singurul ilustrator care a primit, pentru aceeași carte, atât medalia Caldecott (oferită în Statele Unite), cât și medalia Carnegie (oferită în Marea Britanie). Este vorba de This is Not My Hat (Aceasta nu e pălăria mea), continuarea volumului Vreau pălăria înapoi!, asupra căruia voi reveni. Pentru a-i recunoaște contribuția la domeniul literaturii pentru copii, a fost numit membru al Ordinului Canadei.
Dacă Jon Klassen vi se pare cunoscut, aveți dreptate. Am mai vorbit despre el în articolul dedicat lui Mac Barnett, căci Klassen este cel care a ilustrat cea mai recentă carte a lui Barnett publicată de Editura Vlad și Cartea cu Genius, Trolul cu trei iezi. Dar să nu ne pripim.
Să ne întoarcem la Scons și Viezure. Publicat în original în 2020, volumul îi are ca protagoniști pe, ați ghicit, Scons și Viezure. Pentru că nu și-a găsit un loc de muncă care să-i pună cu adevărat în valoare pasiunea și cunoștințele despre roci, Viezure a acceptat ajutorul mătușii Lula, care i-a oferit casa ei din Răsucenii de Nord. În clădirea de gresie roșiatică și-a aranjat Viezure camera de studiu: „Scosese canapeaua și fotoliile moi. Băgase cărțile și jocurile în cufere. Închisese șemineul. Apoi adusese înăuntru masa pentru roci și scaunul, așezând lampa de muncă lângă ele. Deasupra șemineului își atârnase ciocanele de spart roci și fierăstraiele. Șlefuitorului i-a găsit loc pe pervaz. Rafturile de cărți țineau acum cutiile cu roci și minerale. Le așezase alfabetic, cu specimenele cele mai delicate învelite în șervețele. În șemineu, Viezure stivuise geodele într-o piramidă. (Artistic!)” Ba chiar și-a lăsat cale liberă spre bucătărie, „pentru când ar fi poftit să ia un pumn de cereale uscate”. Totul era pregătit. Ducea o viață tihnită, împărțită în orele de cercetare, mesele luate în fugă (întotdeauna un bol de cereale reci cu lapte rece) și cumpărăturile făcute la magazinul din apropiere (mereu aceleași). Nici nu avea nevoie de mai mult. Asta până când la ușă a bătut Sconcs. Nu, nu voia să cumpere nimic; nu era interesat de nicio reclamă, i-a răspuns Viezure repede, aproape trântindu-i ușa în nas. Dar nu pentru asta venise micul animal. Nicidecum. Urma să fie noul său coleg de casă. Mătușa Lula se îndurase de el și-l trimisese să locuiască împreună cu Viezure. Era convinsă că se vor înțelege de minune. În acel moment, lumea lui Viezure s-a prăbușit. Era casa lui (mă rog, a mătușii Lula, dar a lui); era camera lui cu roci. Era bucătăria lui. Și, mai ales, era camera lui cu cutii goale.
Cum era de așteptat, Viezure nu se lasă cu una, cu două. Nici mirosul de omletă cu ceapă și ciuperci, de brioșe cu rubarbă, de scorțișoară și ciocolată caldă nu-l pot convinge. Vor trebui să apară niște găini (multe găini), o ceartă, o plecare, mult popcorn și o căutare ca lucrurile să se îndrepte. Povestea lui Viezure și a lui Sconcs este plină de urcușuri și coborâșuri emoționale, de dialoguri spumoase și umor atins de o tușă de ironie. Iar ilustrațiile lui Jon Klassen completează cum nu se poate mai bine atmosfera. Alături de planșele colorate, cum este cea de la începutul cărții, se regăsesc și imagini alb-negru: episodul micului dejun, cartoful singuratic ajuns într-un colț de bucătărie sau Camera Lunii în care Sconcs citește din cartea lui preferată la lumina lămpii sugerează tensiunea sub care se construiește relația celor doi protagoniști. Pe de altă parte, când capătă culoare, planșele cu stolul de găini de toate soiurile sau cea care-l surprinde pe Viezure cântând la ukulele în singurătatea orașului confirmă faptul că ceva e pe cale să se schimbe în sufletul și viitorul personajelor.
Subtilitatea ilustrațiilor și puterea lor de a sugera evoluția acțiunii, răsturnări de situații sau deznodământul mult așteptat sunt prezente (mai ales) în Vreau pălăria înapoi!, primul volum ilustrat și scris de Jon Klassen. Tradusă de Vlad Zografi, cartea a apărut la Editura Vlad și Cartea cu Genius în 2018. Un urs și-a pierdut pălăria. Politicos, cu răbdare, le întreabă pe animale dacă nu cumva au văzut-o. Vulpea îi spune că nu a văzut-o; broasca n-a văzut nici ea vreo pălărie pe-acolo. „Bine. Îți mulțumesc oricum”, răspunde ursul și merge mai departe. Întreabă chiar și un iepure cu o pălărie roșie pe cap. Exact ca cea pierdută. „Nu. De ce mă-ntrebi pe mine? N-am văzut-o. N-am văzut nicăieri nicio pălărie. Eu n-aș fura o pălărie. Nu mă mai tot întreba”, vine și răspunsul urecheatului. Iar ursul continuă căutarea, nu înainte de a o ajuta pe broasca țestoasă să urce pe o piatră. Tot întrebând și tot întrebând, ursul nu-și pierde deloc încrederea că o va găsi. Cum știm asta? E de ajuns să ne uităm la postura și, mai ales, la ochii lui. La un moment dat obosește și se întinde pe jos: „Biata mea pălărie. Mi-e așa de dor de ea.” Acum pare că se dă bătut. Dar ochii, din nou ochii, ne spun altceva: pe când îi explică elanului de ce e supărat, ursul își dă seama unde este pălăria lui roșie. „MI-AM VĂZUT PĂLĂRIA.” Apoi o veveriță caută un iepure cu o pălărie pe cap. Dar ursul n-a văzut nicăieri niciun iepure. Asta spune el. Dar ochii spun altceva.
Folosind în primul său volum de autor o paletă redusă de culori, respectând nuanțele naturii și ale animalelor sale, Jon Klassen pune accent pe mimică, pe poziția corpului și pe formulări care se repetă ca un refren, capabile să dea lămuriri cu privire la deznodământul mult așteptat de cititori.
Pe aceeași tehnică mizează și în Întunericul, carte publicată împreună cu Lemony Snicket, scriitor american și autorul Seriei de evenimente nefericite. Aici tocmai lipsa luminii și a culorii, adică întunericul însuși, devin personaj principal. „Laszlo se temea de întuneric” aflăm chiar de la prima pagină, cea împărțită în două de lumină și umbră. Pe măsură ce Soarele apune, casa se pregătește să se scufunde în întuneric și băiețelul află că nici camera lui nu va fi ocolită. De când se știe, Laszlo a fost coleg de casă cu întunericul; căci el se ascunde în debara, în spatele perdelei de la duș și în pivniță, unde, de altfel, petrece cea mai mare parte a timpului și unde se refugiază pe timpul zilei. Băiatul a încercat să se împrietenească cu el; curajul salutului său este secundat de teama care i se citește pe față. Dar întunericul nu i-a răspuns până în noaptea în care l-a chemat pe Laszlo la el și i-a făcut cel mai frumos cadou. I l-a dăruit cu prețul propriei existențe. Însă în felul acesta puștiul și-a învins frica și a căpătat un prieten.
Pe lângă activitatea din domeniul editorial, Jon Klassen a colaborat și la realizarea unor filme animate precum Coraline și Kung Fu Panda. După cum se poate ușor observa din cărțile ilustrate, Klassen este un arhitect al atmosferei și al impresiei, mai puțin al acțiunii. Această înclinație se regăsește și în implicarea sa în ilustrațiile celor două filme. După cum mărturisește într-un interviu pentru trustul media canadian CBC, „Filmul de animație se concentrează pe acțiune. Nu vreau să am de-a face cu partea asta, dar îmi place să creez atmosfera sau să pregătesc cadrul în care se vor desfășura lucrurile.” Pe de altă parte, continuă el, „când am început să realizez propriile cărți, am șters orice fundal. Cărțile mele de autor aproape că sunt lipsite de fundal. Cred că mă pot concentra pe câte un element pe rând. Dacă există fundal, aia-i povestea. Dar, dacă apare un personaj, el este povestea.”
Afirmația este cu precădere confirmată de Întunericul, unde fundalul, întunericul adică, devine protagonist, dar și în Trolul cu trei iezi, scris împreună cu Mac Barnett (și tradus în românește de Florin Bican). Preluând un vechi basm norvegian, Barnett și Klassen spun povestea unui trol înfometat, care-și încearcă norocul cu trei iezi ce se întâmplă să treacă pe podul sub care acesta se adăpostea. Istețimea iezilor îi vine de hac lăcomiei trolului, care nu doar că trebuie să-și pună pofta în cui, dar o și sfârșește hăt, departe: „Unde-a ajuns, zău, n-aș putea să vă spun. N-am mers niciodată așa de departe. Acolo sunt prea mulți țânțari.” Ca și în celelalte cărți ale sale, Klassen folosește și aici tonuri neutre, doar cerul și râul rămânând de un albastru pal pe parcursul zilei; deși nu există indicatori temporali, lumina cu care Jon Klassen își însoțește ilustrațiile ne indică faptul că alungarea trolului are loc odată cu apusul soarelui. Din nou, forța lui de sugestie contribuie decisiv la firul poveștii.
Stilul robust și bine definit, aproape „curat”, aș spune, nu a venit de nicăieri. Cum avea să-și dea seama pe măsură ce lucra la cărțile sale, stilul său e o sedimentare pe de o parte a cărților ilustrate citite în copilărie (cele ale lui Dr. Seuss și P.D. Eastman din casa părinților, dar și multe altele descoperite în vizitele la bunici) și, pe de alta, a filmelor Disney de la finalul anilor ‘80 și începutul decadei următoare, precum Aladdin, Mica Sirenă sau The Lion King. Aplecarea pentru stilul acesta „mai vechi”, cum îl numește în același interviu, și importanța pe care o acordă tonului unei povești spuse în cuvinte și imagini sunt relevate și în colaborarea pe care o are cu Sara Pennypacker la realizarea celor două volume Pax, ambele traduse de Tatiana Dragomir și publicate de Editura Arthur. Deși pentru interior apelează doar la nuanțe de negru și gri, Klassen reușește să surprindă în liniile sale prietenia dintre vulpoiul roșu și Peter, puștiul de doisprezece ani, care nu plânsese „nici măcar atunci când își fracturase degetul mare de la mână la baseball”. Iar ultima planșă din primul volum aproape că sublimează întregul roman într-un singur cerc care cuprinde capul băiatul și capul vulpoiului, așezați amândoi la poalele arborilor înalți: „Ești teafăr, ești teafăr, ești teafăr!”
