Interviu cu Matei Vișniec și Andra Bădulescu despre teatru, poezie și desen

Matei Vișniec, Andra Bădulescu, cititorii Arthur vor să știe câteva lucruri despre dumneavoastră. Unii dintre ei v-au întâlnit în 2022 la Bookfest, unde le-ați oferit autografe, alții abia acum vă descoperă cărțile. Cine sunteți, în câteva cuvinte, și ce v-a adus împreună?

Matei Vișniec: Eu și Andra suntem de 33 de ani împreună. Soț și soție în viață, eu autor dramatic și Andra scenografă când suntem implicați în proiecte teatrale comune. Complicitatea dintre noi este un cadou al vieții, cum a fost și întâlnirea noastră, într-o sală de teatru, în primăvara anului 1990 când eu îmi vedeam prima piesă montată după căderea comunismului, iar Andra semna scenografia, ca proaspătă absolventă, la respectiva montare. Întâlnirile dintre oameni sunt uneori miraculoase, misterioase, foarte creative și inspirate, parcă le scrie un atot-cunoscător care știe ce face.

Andra Bădulescu: Sunt în primul rând artist plastic, activitatea mea artistică este polivalentă. Grafica și ilustrația de carte coexistă împreună cu activitatea de scenograf, dar și cu pictura, modelajul, gravura. Sunt însă foarte atașată de desen, desenul stă la baza tuturor acestor modalități de expresie artistică. Desenul este, aș putea spune, rădăcina din care cresc diversele tulpini, ramuri și rămurele ale artelor plastice. Întâlnirea cu universul lui Matei Vișniec a avut loc în teatru. În 1990 am făcut scenografia unui spectacol, primul spectacol după un text de-al lui jucat în România: „Bine mamă dar ăștia povestesc în actul II ce se întâmplă în actul I“, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, în regia lui Nicolae Scarlat. Piesa era atât de bogată in imagini insolite, încât lucrul la acest text a generat nu numai o scenografie, adică decoruri și costume, dar și nenumărate lucrări de atmosferă, interpretări plastice ale unui univers extraordinar de imaginativ. De atunci, complicitatea noastră artistică continuă în diverse și variate forme, în teatru și în afara lui. Mă las inspirată de textele și de poveștile lui și le transpun în imagini. Universul meu plastic este ludic, bântuit de personaje fantastice, de animale costumate, de povești inventate. Câteodată, întâlnirea dintre universul lui și universul meu dă naștere la o carte ilustrată.

Domnule Vișniec, cititorii adulți vă cunosc ca poet, romancier și dramaturg. Cum ați început să scrieți piese de teatru pentru copii?

Matei Vișniec: M-a interesat acest tip de experiență literară încă de când eram foarte tânăr. Prin 1984 am scris prima mea poveste cu tâlc, sub formă de piesă de teatru, intitulată Țara lui Gufi, gândită pentru copii dar și pentru adolescenți și părinți. Genul dramatic permite astfel de construcții, altfel spus scrierea unor povești cu mai multe etaje, pentru diferitele vârste ale omului. Cum prima mea pasiune a fost poezia, ea s-a revărsat din abundență în toate piesele mele pentru copii. Mărturisesc însă că am început să scriu și mai mult pentru copii după 1996, când s-a născut Joèla, fiica noastră, a mea și a Andrei. Omul de zăpadă care dorea să întâlnească soarele a fost o comandă din partea unei companii de teatru franceze. Apoi am rescris-o dezvoltând-o copios în limba mea maternă. Toate piesele mele pentru copii sunt presărate de poezii destinate să devină cântece, dar și să fie, eventual, recitate.

Ați văzut punerile în scenă de la București sau Suceava? Cum e să aveți un public atât de tânăr?

Matei Vișniec: Mi-am văzut multe dintre piesele mele pentru copii și adolescenți, montate excelent în multe orașe din țară. De fiecare dată am fost foarte atent la reacțiile copiilor. Publicul format din copii este unul special, lipsit de complezență, care nu știe să se prefacă. Dacă un copil nu este efectiv interesat, captivat, fascinat de ceea ce se întâmplă pe scenă, el nu va simula încântarea (cum fac uneori adulții). Confruntarea unui dramaturg cu un public format din copii este deci o experiență fabuloasă, bazată pe adevăr. Prin reacțiile lor, copiii le spun autorului dramatic, regizorului și actorilor adevărul adevărat – bucuria sinceră de pe fețele micilor spectatori este semn că echipei artistice i-a reușit pariul, plictiseala și foiala în sală sunt semnul eșecului pe scenă.

La Editura Arthur tocmai a apărut un volum cu versurile dvs. din piesele pentru copii. După cum spuneați într-un interviu, poezia a fost pentru dumneavoastră „prima dragoste în universul cuvintelor“. Povestiți-ne mai multe despre legătura cu poezia și ce vă oferă ea ca modalitate de expresie.

Matei Vișniec: Am descoperit poezia când eram copil… Mama mea, Minodora este numele ei, a fost educatoare în orașul Rădăuți, unde m-am născut, și mă învăța mereu poezii. Le recitam cu multă încântare, probabil încă de la vârsta de patru sau cinci ani. Apoi m-am întâlnit cu poezia din manualele școlare, dar și cu poezia satului, întrucât îmi petreceam vacanțele la bunici, în satul Horodnic. Acolo am descoperit universul poetic al multor tradiții populare… Se recitau poeme întregi la nunți, mergeam cu verișorii mei cu colinda de Crăciun și „cu clopoțelul“ de Anul Nou. Apoi s-a produs un miracol după ce m-am întâlnit cu cuvântul scris, mi-am dat seama că eu însumi puteam versifica și crea lumi imaginare. Prima mea poezie a fost o versificare a unui fabule de La Fontaine, „Corbul și vulpea“.

Pasiunea mea pentru poezie s-a hrănit însă și din lecturi abundente. Savuram poeziile clasicilor (Eminescu, Coșbuc), dar după vârsta de 13 sau 14 ani am descoperit „poezia modernă“, am început să apreciez versurile fără rimă semnate de Marin Sorescu sau de Nichita Stănescu. Literatura în general m-a fascinat și m-a aspirat, pentru că am găsit în ea un spațiu de libertate, și chiar de refugiu în fața ideologiei comuniste… Am debutat deci foarte repede în revistele naționale. Aveam 16 ani când mi-am văzut primele poeme publicate în revista Luceafărul. Poezia a însemnat pentru mine și un instrument magic de cunoaștere a lumii și de auto-cunoaștere… Iar după ce m-am dus la studii la București, am avut șansa să fac parte din generația 80 și să devin chiar membru fondator al Cenaclului de Luni condus de criticul Nicolae Manolescu. Poezia însemna atunci și o formă de rezistență culturală în fața dictaturii și a multor forme de spălare pe creier, începând cu cele ideologice. 

O întrebare din redacție: care este rutina dumneavoastră de scris? Aveți tabieturi legate de scris sau de citit?

Matei Vișniec: Nu mi-am permis luxul de a avea tabieturi. Am fost mereu activ pe mai multe „fronturi“. În România, între 1980 (când am terminat Facultatea de Filosofie și Istorie) și 1987 (când am plecat în Franța) am fost profesor navetist într-un sat situat la 30 de kilometri de București. În străinătate am lucrat ca jurnalist, întâi timp de un an la BBC Londra, și apoi timp de 32 de ani la Paris la Radio France Internationale. Am scris deci „printre picături“, cum puteam și când puteam, dar aproape în fiecare zi. Preferam să scriu dimineața, timp de o oră sau două sau trei înainte de a merge la redacție sau la alte activități. Am scris mult în timpul vacanțelor, am scris adeseori în cafenele la Paris în diferite momente ale zilei, am scris uneori și noaptea – intram în „transă creativă“… După 1990 am călătorit mult, în multe țări, am participat la multe festivaluri de teatru în Franța, în România și în alte țări, am dat conferințe în diferite orașe din lume… Și am scris mergând cu trenul sau cu avionul, am scris în săli de așteptare și în aeroporturi… Singurul meu tabiet, de vreo 15 ani încoace, în perioadele când sunt mai liniștit, la Paris sau la Rădăuți, este să-mi pregătesc, înainte de a deschide computerul, un ceai verde japonez (cadou prețios trimis anual de actorii companiei de teatru Kaze din Tokyo, care tot anual îmi montează câte o piesă nouă). 

Într-un răspuns oferit unei cititoare spuneați: „Aș vrea să am puterea magică de a-i face pe toți copiii lumii să citească măcar o sută din capodoperele literaturii pentru copii.“ Ne puteți spune cinci dintre cărțile acestea (zece, dacă sunteți generos) pe care le putem citi chiar și acum, dacă n-am făcut-o la vârsta potrivită?

Matei Vișniec: Iată zece cărți care m-au marcat pe mine între vârsta de 10 și 14 ani. Cred că unele dintre aceste titluri pot marca și adulții care le-au „ratat“ în tinerețe sau adolescență.

Habarnam în Orașul Soarelui, de Nikolai Nosov

Aventurile lui Pinocchio, de Carlo Collodi

Cuore, inimă de copil, de Edmondo De Amicis

Aventurile lui Tom Sawyer, de Mark Twain

Cireșarii, de Constantin Chiriță

Insula misterioasă, de Jules Verne

Robinson Crusoe, de Daniel Defoe

Cei trei mușchetari, de Alexandre Dumas

Alice în Țara Minunilor, de Lewis Caroll

Prăbușirea casei Usher, de Edgar Allan Poe

Iată ce aș mai recomanda astăzi copiilor și adolescenților:

Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia, de Selma Lagerlöf

Harry Potter, de J. K. Rowling

Vineri sau viața sălbatică, de Michel Tournier

Singur pe lume, de Hector Malot

Toate pânzele sus! de Radu Tudoran

Povestea unei pescărușe și a pisicii care a învățat-o să zboare, de Luis Sepúlveda

Ne-am bucura să auzim o poveste neobișnuită din viața dumneavoastră de scriitor – sau de cititor.

Matei Vișniec: Am să vă povestesc ce mi s-a întâmplat cu mulți ani în urmă, poate acum 60 de ani, când frecventam cercul de desen al Casei Pionierilor din orașul meu natal. Nu știu dacă e cazul să explic ce era Casa Pionierilor pe atunci și cine erau pionierii… În orice caz, copiii puteau să-și exercite acolo diverse talente, puteau să se înscrie la cercul de desen, de electrotehnică, de muzică, etc. Un fel de activitate extra-școlară benefică. Mie îmi plăcea să desenez și probabil că îmi plăcea să vagabondez cu imaginația. Într-o zi, profesorul ne-a învățat cum să lucrăm cu acuarele și ne-a îndemnat să desenăm fiecare ce-i trecea prin minte. Eu am desenat un cal. Îmi plăceau mult caii (probabil datorită lui Harap Alb și datorită altor povești cu cai care mâncau jăratic). Am pus atunci mult suflet în acest cal desenat pe o coală mare de hârtie. L-am făcut cât mai frumos posibil (cel puțin așa credeam eu…). L-am colorat în alb dar, ca să-i dau mai multă prestanță (așa judeca atunci mintea mea de copil), i-am colorat copitele, coama și coada în negru. Apoi, după ce s-au uscat culorile, m-am dus mândru la profesor să-i arăt „opera“ mea. Ceea ce mi-a spus el atunci a fost însă un adevărat șoc pentru mine. Profesorul meu de desen de la Casa Pionierilor s-a uitat cu o privire superficială la desenul meu și mi-a spus pufnind în râs: „Unde-ai mai văzut tu un cal alb cu coama și cu coada negre?“ Eu am rămas ca o stană de piatră, paralizat și rușinat mai ales pentru că toți ceilalți copii ridicaseră capetele auzind comentariul profesorului. Ceea ce am simțit atunci a fost destul de dureros, altfel nu aș fi povestit acum această întâmplare. O povestesc însă cu speranța că niciodată, niciun adult nu-i va spune vreunui copil că nu există cai albi cu coama și cu coada negre. Dacă ar fi să reiau desenul astăzi, copitele le-aș colora în verde. 

Întotdeauna v-ați remarcat prin titluri stranii, neașteptate, dar și prin subiecte care s-au ținut departe de calea bătătorită. Cum v-a venit ideea să scrieți despre un clovn, despre un extraterestru, despre un om de zăpadă?

Matei Vișniec: Am să vă spun adevărul, care este simplu: eu sunt în același timp un clovn, un extraterestru și un om de zăpadă.

Cât despre dumneavoastră, Andra Bădulescu, cum arată una din zilele obișnuite de lucru? Aveți tabieturi, poate un obiect din camera de lucru cu o semnificație aparte?

Andra Bădulescu: Masa de lucru este un univers în sine. Este plină tot timpul de creioane, pensule, pasteluri, tuburi de guașe, cerneală, pigmenți, acuarele, borcănașe cu apă, hârtii de tot felul, carnete de schițe. Dacă nu sunt înconjurată de toate aceste instrumente nu mă simt bine. Este o aparentă dezordine, dar de fapt, o ordine a creației. Iar pe măsură ce lucrez și ilustrațiile se adună, simt nevoia ca toate să fie întinse pe lângă mine. În felul acesta simt cum crește cartea și cum dialoghează desenele între ele. Este important să văd ansamblul, să-l construiesc coerent, într-un univers grafic unitar. Iar textul este întotdeauna alături, pentru că de la el pornește tot.

Cum ați ales stilul, culorile pentru ilustrarea volumelor publicate la Editura Arthur? V-ați pus problema că ar trebui să desenați „pe înțelesul“ unui public tânăr?

Andra Bădulescu: Textele dramatice pentru copii ale lui Matei Vișniec sunt extraordinar de ofertante pentru un artist vizual. Ele sunt povești, dar sunt povești dramatizate. Ceea ce propun eu este mai mult decât o ilustrație, este și o propunere de scenografie. Simt personajele ca și când ele ar trebui să iasă din carte să-și joace singure rolurile. Apoi aceste povești nu sunt doar simple povești, ele au mai multe etaje de lectură, sunt ludice, dar sunt și fabule filozofice. Imaginile pe care mi le inspiră sunt desigur teatrale, dar sunt și cinematografice. Ar merita poate să devină filme de animație de artă. Cât despre stil și culori, ele sunt proprii universului meu și personalității mele artistice. Adică gestul spontan fără reveniri, cu prospețimea primei emoții, încerc să ajung direct de la inimă la foaia de hârtie, să păstrez intacte freamătul și energia pe care le trezesc în mine aceste povești.

Cum anume se desfășoară colaborarea cu Matei Vișniec? Discutați împreună cadrele sau îi arătați abia la final ilustrațiile? Dezvăluiți-ne câte ceva din procesul de lucru la cărțile publicate la Arthur.

Andra Bădulescu: Când povestea este gata, Matei îmi încredințează textul. Iar eu încep să  mă impregnez de el, îl citesc de mai multe ori, îi descopăr multiplele înțelesuri, miezul ascuns. Îi caut curba dramatică, momentele cheie, mecanismul de îmbinare, ca atunci când vrei să înțelegi cum funcționează o jucărie mecanică. Apoi încep să desenez mici schițe, un storyboard, un desfășurător în imagini, încercând să mențin un ritm coerent al poveștii dar și al volumului final. Este important ca numărul ilustrațiilor să fie echilibrat cu numărul de pagini de text, iar imaginile să vină ca o completare a textului în momente cheie și cu informații vizuale care câteodată nu se găsesc în text, sunt o contribuție a ilustratorului. Este o întâlnire între doi artiști, fiecare cu viziunea lui. Discutăm această succesiune de momente cheie după ce am desenat primul storyboard. Ne punem de acord, după care pornesc la lucru. Dar în procesul de realizare a ilustrațiilor sunt singură la masa de lucru. Doar când eu consider că le-am terminat, ies din atelier la vizionare. Atunci putem discuta din nou și validăm împreună ceea ce va intra în volum.

La ce volum v-a plăcut cel mai mult să lucrați? Aveți un personaj preferat din cele create până acum? Sunt curioasă dacă au fost și personaje sau scene problematice, care s-au lăsat desenate mai greu.

Andra Bădulescu: Cred că volumul meu preferat rămâne Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele. A fost și primul, deci probabil că și acest lucru are importanța sa. Am fost extrem de apropiată emoțional de acest personaj, l-am simțit vibrând în vârful degetelor pe tot parcursul procesului de creație. L-am desenat parcă direct cu sufletul. Dar iubesc în egală măsură toate personajele din toate volumele. Toate sunt „ale mele“, ca și „copiii“ mei, născuți din emoțiile și bucuriile la întâlnirea cu poveștile lor.

Matei Vișniec, ce sfat i-ați da unui tânăr cititor care își dorește să devină scriitor?

Matei Vișniec: L-aș sfătui, fără întârziere, să se așeze la o masă cu un stilou în mână, cu o foaie de hârtie în față și să scrie un prim cuvânt pe foaia de hârtie. Multora nu le trece prin minte că așa începi să devii scriitor. Multora nu le trece prin minte că după ce ai scris primul cuvânt, al doilea se așterne mai ușor, iar al treilea aproape că vine de la sine… Multora nu le trece prin minte că trei cuvinte scrise pe o foaie de hârtie încep ele să povestească o poveste și că scriitorul nu face apoi decât să le asculte (dacă are talent). 

Diversitatea experiențelor artistice vizuale sunt cheia formării unui bun artist

Andra Bădulescu, ce i-ați spune unui copil care visează să devină ilustrator de carte?

Andra Bădulescu: Eu cred ca toți copiii ar trebui să fie încurajați să fie ilustratori. Copilăria este vârsta cea mai potrivită creației artistice. Există o libertate și o spontaneitate proprie fiecărui copil, care nu așteaptă decât încurajări și creioane colorate. I-aș sfătui mai ales pe părinți să-i îndemne pe copii să deseneze, să picteze, să decupeze, să facă colaje, să inventeze fără nici o opreliște și fără nici o regulă. Regula câteodată ucide spiritul creativ. Regula trebuie să vină, dar mai târziu, când spiritul creativ și-a câștigat și conștientizat libertatea. Atunci doar începe învățarea matematică a perspectivei, a desenului anatomic, a proporțiilor, a regulilor compoziției, a diverselor tehnici plastice. Dar imaginația, creativitatea și prospețimea artistică proprii copilăriei sunt de neînlocuit. Toți copiii ar trebui să se amuze desenând poveștile pe care le citesc sau pe care părinții lor le spun când ei sunt încă mici. Și, desigur, este importantă și educația vizuală, în sensul în care trebuie văzut mult, ilustrații de diverse stiluri și facturi, expoziții, artă contemporană dar și muzee, artă veche, clasică, modernă, filme de animație (și altele decât producțiile Disney). Diversitatea experiențelor artistice vizuale sunt cheia formării unui bun artist.

Interviu și fotografii de Ema Cojocaru