Ce culoare are înserarea? Dar neliniștea? Cu culoare au fluturii din stomac? Despre toate acestea am vorbit cu ilustratoarea Cristiana Radu. Totul a plecat de la magia din tărâmul lui Tempus Întâiul și de la rozul unei prințese îndărătnice. Vă sună cunoscut? Desigur, sunt lumile pe care Cristiana le-a ilustrat în cărțile scrise de Adina Rosetti: Domnișoarei Poimâine și Joaca de-a Timpul, Crăciunul Domnișoarei Poimâine și De ce zboară vrăjitoarele pe cozi de mătură?... și alte 10 întrebări fantastice. Și pe care le găsiți la editura Arthur.

Dacă ai putea călători pe tărâmul lui Tempus Întâiul, unde te-ai duce prima dată și unde crezi că te-ai simți ca acasă? Sau poate ți-ai desena un loc încă neapărut pe harta regatului?

I-aș face o vizită Doamnei A fost Odată și aș sta la povești, la un ceai cu iasomie. Știu că timpul actual se derulează pe (foarte) repede înainte, mai grăbit chiar decât Domnișoara Poimâine, mie însă îmi place să ascult povești de demult, degustate în tihnă, alături de cineva care știe să le depene. Și îmi place să mă uit la „azi” ca printr-un ochean fixat într-un timp îndepărtat - atât de îndepărtat, încât poveștile lumii noastre devin, pentru o clipă, la fel de stranii și de greu de înțeles ca și un univers străin populat de extratereștri.

Între prima ediție a Domnișoarei Poimâine și Joaca de-a Timpul și Crăciunul Domnișoarei Poimâine au trecut șapte ani. La început, Domnișoara Poimâine era o fetiță cu suzetă în gură și părul prins în două codițe. Apoi, deși își păstrează cele două codițe, crește și ajunge să se priceapă de minune să facă liste de cadouri și să-l aducă pe Moș Crăciun în Regatul Timpului. Pentru tine cum a fost? Pentru al doilea volum aveai deja o parte a lumii create. A fost mai ușor, mai greu? Mai distractiv, mai restrictiv?

A fost mai ușor să reiau firul poveștii decât să îi dau prima formă, și mi-a făcut plăcere să reîntâlnesc personaje dragi și să trec cu ele prin situații noi. A fost amuzant să o văd pe Domnișoara Poimâine împrietenindu-se cu la fel de neastâmpărații spiriduși lui Moș Crăciun, să îl dezbrac pe Domnul Ieri de costum sau să îl văd pe Moș Crăciun primind el însuși un cadou.

Dacă ar fi să aleg o imagine reprezentativă pentru lumea Domnișoarei Poimâine, aș trișa și aș alege două: cele două „oglindiri” din Crăciunul Domnișoarei Poimâine – cea cu fetița și Doamna A Fost Odată și cea cu Moș Crăciun și Tempus Întâiul. Ai vreun cadru, vreo ilustrație preferată din acest univers?

Înțeleg de ce te atrag, imaginile pomenite părăsesc litera textului pentru a fixa într-o imagine ceva din sensurile care-l traversează. Sunt metafore vizuale. Ilustrația mea favorită e însă cea de la pagina „Un exercițiu de imaginație”. E un microcosm al lumii lui Tempus în care personajele evoluează pe mai multe planuri, ca pe scena unui teatru.

Așa cum la finalul poveștii din De ce zboară vrăjitoarele pe cozi de mătură?... și alte 10 întrebări fantastice toate personajele se întâlnesc, și zmeul hrăpăreț, și broscoiul rămas nepupat, și vrăjitoarea exilată în bucătărie, pare că și-n ilustrație se întâlnesc și acuarelele, și colajul, și scrisul de mână. De ce această diversitate și cum a fost procesul propriu-zis de realizare a ilustrațiilor?

...ai mai putea adăuga listei și acrilicele, și creioanele colorate, și prelucrarea/ compunerea unor desene în Photoshop.

Cartea asta e specială pentru că e o sumă de povești - înrudite, desigur, dar având fiecare universul său propriu. Ceea ce mi-a oferit prilejul să mă joc și să mă las în voia eclectismului, prohibit în decursul unei povești unice.

Unii ilustratori rafinează unul și același stil toată viața, alții sunt veșnici exploratori ale unor modalități de expresie noi. Nicio alegere nu e implicit superioară alteia - o idee, o poveste poate fi exprimată la fel de bine (sau de prost, desigur) în orice stil. Eu am un „stil” refractar la ideea de stil, evoluând de la o carte la alta după cum mi se pare că cere povestea și după cum se acordă ea cu ceea ce caut în acel moment.

Pentru mine, ilustrația e spațiul magic al unei descoperiri fără sfârșit. Pur și simplu, nu rezist plăcerii de a descoperi, prinde în laț și îmblânzi, ca pe un armăsar nărăvaș, un nou mod de expresie.

Știm cu toții că, din cauza unei prințese îndărătnice, toate prințesele care i-au urmat au fost nevoite să iubească culoarea roz. Asta până când, aflăm tot în prima poveste din De ce zboară vrăjitoarele pe cozi de mătură?..., una dintre ele va descoperi culori încă neinventate. Care este culoarea ta preferată dintre cele neinventate până acum? Tu ai inventat vreo culoare?

Și eu mă întreb ce alte culori așteaptă să le definim și, astfel, să le putem percepe. E un subiect fascinant, dacă ne amintim că umanitatea a descoperit culoarea albastră destul de recent – pentru antichitate, ea nu exista.

Apropo de roz, l-am detestat mult timp, pentru că îl vedeam prin prisma părerilor preconcepute ale culturii de masă pe care le ironizează Adina. Asta până când am văzut pictură prerenascentistă și miniaturi, pe viu, și am putut admira rafinamentul și spectaculozitatea unei nuanțe de roz așezată la locul potrivit. Azi este una dintre culorile mele favorite – mă gândesc la acea tentă rose fanée de o subtilitate fantastică a zidurilor vechi italiene.

E impresionantă versatilitatea unei culori – într-o lucrare, e definită efectiv de suma interacțiunilor sale cu culorile din jur, și se contaminează cu sugestiile de sens venind din poveste. Aceeași culoare poate fi descrisă drept „rece” sau „caldă”, „închisă” sau „deschisă”, „apăsătoare” sau „calmă” în funcție de vecinătățile sale. Plaja sa de senzații, de sugestii și semnificații poate varia substanțial. Într-un fel percepem roșul apusului unei seri tihnite, și altfel roșul unei rochii explodând pe pagină, în cel mai fericit moment trăit de eroină. Unul este verdele crud înmugurind primăvara, altul verdele figurii ridate a Mumei Pădurii, pândind neliniștitor dintr-o ilustrație iconică a lui Petre Vulcănescu. Chiar dacă e fix aceeași nuanță de verde, pe paletar.

Printre culorile nenumite care mă bântuie, există o culoare a serii, imposibil de redat pe hârtie, însă care are puterea de a mă proiecta instant în trecut. Și în mirările copilului de demult, navigând prin înserare ca printr-un ocean ambiguu, plin de presimțiri nedefinite, un spațiu al libertății și al nenumitului. (Madlenele unui ilustrator pot lua, iată, forme neașteptate.)

Aș mai putea adăuga culoarea fluturilor din stomac, culoarea neliniștii sau culoarea înmuguririi unei dorințe.

Arunc mănușa cititorilor pentru a le da propria definiție cromatică.

Un interviu de Oana Purice, Book Industry