Frica de a fi diferită. „Carnetul de note” de Andrew Clements

Să ridice mâna sus cine n-a urât carnetul de note! Să ridice mâna cine n-a plâns în hohote, măcar o dată, pentru o notă proastă. C-a fost din vina noastră sau din cauza altor factori externi, nu contează. Să ridice mâna cine n-ar vrea să-i învețe o lecție pe toți părinții și profesorii care par să venereze notele, catalogul și carnetul de note, trecând uneori cu vederea copiii pe care-i au în față, cu aptitudinile, așteptările și nevoile lor!

Așa cred că gândea și Andrew Clements atunci când a scris Carnetul de note: că elevii sunt mai presus de notele lor și că ele nu pot reflecta în niciun caz adevărata identitate intelectuală și socială a unui copil. Dar nu cred c-a intenționat să ofere nicio lecție. Cărțile bune nu dădăcesc și nu predau învățături de la înălțimi magistrale. Dimpotrivă: a vrut să scrie povestea unei puștoaice din clasa a cincea, alături de care cititorii să râdă, să plângă, să se enerveze, să se bucure și lângă care să descopere că școala în special și viața în general sunt, de fapt – vorba unui alt scriitor – în altă parte, nu într-un amărât de carnet de note. Și i-a ieșit cum nu se poate mai bine. 
 

Carnetul de note nu este singurul roman al scriitorului american publicat la Arthur. Sigur vă sunt familiare Gata cu vorba (despre concursul de tăcut de la școala primară Laketon) și Povestea frindelului, bestsellerul lui Clements, vândut în aproape șapte milioane de exemplare. Și ultima carte este plasată tot într-o școală, iar alegerea nu e deloc întâmplătoare. Înainte să devină scriitor cu normă întreagă, Andrew Clements a fost profesor de engleză pentru școala generală și liceu, ani care, cum spune el însuși, i-au adus multe bucurii și l-au ajutat să cunoască realitățile cu care se confruntă elevii. Cum probabil l-au ajutat și cei patru copii ai săi. După anii de profesorat, Clements a lucrat în diferite edituri, în 1985 publicând prima sa carte, un picture book. Au urmat și alte cărți ilustrate, dar și romane, ajungând la un palmares de optzeci de volume publicate.

Dar să ne întoarcem la Carnetul de note. Spuneam deja că protagonista este o elevă în clasa a cincea: Nora Rose Rowley. Facem cunoștință cu ea în ziua în care a primit de la școală carnetul cu rezultatele la evaluările periodice. Stephen, cel mai bun prieten al ei (deși știe că „în clasa a cincea, cel mai bun prieten al unui tip n-ar trebui să fie o fată – una dintre cele mai imature idei din univers”), vrea să afle ce note a luat, dar Nora nu se lasă convinsă. Ea știe ce note are și chiar nu are chef de explicații. S-a chinuit mult să obțină rezultatele acelea și știe că nimeni n-ar înțelege. Pentru că nimeni n-o cunoaște, de fapt, pe Nora.

Nici măcar sora ei, Ann, copilul sclipitor al familiei, care nu și-a dorit decât „ca toată lumea s-o implore să fie regina universului” și care a observat prima dată că Nora nu-i chiar un copil oarecare: atunci când a știut să construiască, la doar un an și ceva, puzzle-ul cu Păpușile Muppets. Care nu era „un puzzle pentru bebeluși”. Nici fratele ei, Todd, n-avea cum s-o cunoască cu adevărat. Când Nora a învățat să citească singură, până să împlinească doi ani, Todd era la grădiniță și nu știa nicio buche. Așa că fetița a ținut succesul doar pentru sine, ca să nu-l pună într-o lumină proastă și ca să n-o oblige părinții să-și citească singură poveștile la culcare. Și nu, nici părinții n-au aflat cum era Nora de fapt. Pentru că erau foarte ocupați cu trei copii și joburile lor și pentru că se încredeau în niște numere. În note. Dacă ele erau în regulă, nu se interesau mai mult decât era nevoie. 
 

De aceea, când carnetul Norei a ajuns în mâinile lor, bomba a explodat. Însă totul fusese premeditat. Încă din primele zile de grădiniță, Nora s-a hotărât să nu-i lase pe alții să-i cunoască adevăratele aptitudini, pentru că, „dac-aș fi fost prea bună, aș fi părut prea diferită”. Mai întâi a fost perioada când s-a prefăcut că-i o pisică: „Mieunam, scuipam, iar în pauza de masă îmi turnam laptele într-un bol de plastic adus special de-acasă. Asta ca să îl pot lipăi.” A fost apoi perioada „maimuță”: „Am decis că în fiecare zi voi fi ca un alt copil din clasă. Aveam să devin o medie în carne și oase a tuturor celorlalți copii de la grădiniță.” Iar apoi a decis că Stephen va fi cel mai bun prieten al ei și că-l va ajuta. Iar pentru a face asta nu trebuia să iasă în evidență, ci să pară asemenea lui Stephen – mediocră: „Cu grijă. Fără să mă dau mare. Fără să fac pe deșteapta. Dându-i o mână de ajutor din când în când, ca între prieteni – atât.”

Totul a culminat cu seara citirii notelor când cei trei frați trebuiau să le prezinte părinților ultimele rezultate. Ca de obicei, mama pregătise o cină specială și scosese fața de masă albă, tacâmurile și vesela de ocazie. Nu era o seară oarecare. Aveau să audă cu toții succesele școlare ale celor trei copii. Au început, desigur, Ann și Todd. Părinții erau în culmea fericii. Toate eforturile dăduseră roade. Când a venit rândul Norei, s-au lovit de un refuz mare cât un iceberg: 

„Nu vreau să le citesc. Și nu încercați să-mi ziceți că notele din clasa a cincea sunt importante, fiindcă știu prea bine că nu sunt. Și se bazează pe o sumedenie de informații stupide pe care oricine cu o jumătate de creier le poate reține. Testele și notele și tot restul... sunt pur și simplu... stupide.”

Ce-a urmat, vă întrebați? Panică. Panică acasă, panică la școală și-un ditamai consiliul la care Nora a fost flancată de directoare, profesori, psiholog și părinți. Iar asta nu făcea parte din plan:

„În timp ce mă așezam, toată lumea îmi zâmbea și încuviința întruna din cap. În clipa aia am aflat un fapt important: doar pentru că sunt foarte deșteaptă nu înseamnă că nu pot să fac un atac de panică.”

După asta au venit în ritm alert alte teste, deconspirări, complicități și noi planuri. Încetul cu încetul, deși nu și-a dorit asta, Nora și-a dat seama că nu-i așa de rău să fie ea însăși. Că prietenia nu ține de cât de repede știi să socotești, de câte poezii înveți pe de rost sau de toooate informațiile alea despre evoluția Soarelui pe care i le arunci colegului urâcios. Că uneori o revoltă poate rezolva totul.

Să fi fost Nora o tocilară sub acoperire? În niciun caz, „fiindcă atunci chiar că s-ar fi îngrijorat ai mei”:

„Aveam prieteni și în cartier, și la grădiniță. Și-mi plăcea să joc fotbal și să stau pe-afară. Mama și tata crezuseră cu sunt un copil obișnuit.”
 

Dar fotbalul îi permitea să fie ea la maximum. Pentru că, nu-i așa, „nimeni nu tratează un sportiv talentat ca pe un ciudat. Ceea ce nu e valabil și dacă ești un elev talentat”:

„Vedeam unghiuri și când jucătorii blocau pase sau tăiau calea unor atacanți gata să șuteze. Fiecare șut la poartă era un echilibru între viteză și traiectorie. Totul era doar matematică și fizică în mișcare. Fotbalul era neîndoielnic un sport al minții. Cei mai buni jucători aveau în minte întregul teren și pe toți ceilalți jucători. Terenul nu era în afara lor, ci înăuntru.”

Când juca, Nora nu avea zidurile impuse de note. Creativitatea și energia erau singurele care contau. Dar a reușit să mute această stare și în afara terenului? Vă invit să descoperiți din romanul lui Andrew Clements, publicat la Editura Arthur în colecția Funny Green, în traducerea lui Alexandru Macovei.