Formidabilul Maurice și oastea rozătoarelor savante (recenzie)

06 aprilie 2020

Într-o bună zi, niște șobolani și un motan se trezesc că pot vorbi ca oamenii. Rozătoarele se deprind repede să gândească și nu mai sunt mulțumite cu situația de șobolani ordinari, amenințați necontenit cu moartea de oameni. Pornesc să caute o patrie unde să trăiască fără griji, iar vicleanul motan Maurice îi sprijină în călătoria aventuroasă.

 

Ca să ajungă în patria visată, rozătoarele trebuie să meargă pe o insulă, deci e nevoie de corăbii, prin urmare de bani spre a fi cumpărate. Banii pot fi obținuți, după Maurice, mai ales furând de la hoți, adică de la oameni. Ingeniosul motan pune la cale un plan de a lua bani de la oameni care îi jefuiesc pe alții sau care administrează inechitabil finanțele unor comunități. Un grup de animale învățate vor să scape de stăpânii oameni ai acestei lumi, însă mai întâi sunt nevoite să-și însușească de la aceștia mijloacele necesare unei evadări.

 

Terry Pratchett se îngrijește să ne arate că hulitele rozătoare nu sunt ele în sine o pacoste, ci sunt înfierate de oameni. De pildă, în orașul BaDeloc lipsesc alimente de bază, pâinea sau carnea, populația e înfometată, deși pământurile orașului sunt rodnice. Penuria e pusă în cârca șobolanilor care ar fura tot. Cine spune povestea asta defăimătoare? Tocmai aceia care îi jefuiesc pe orășeni. Cum spune zicala populară, „Hoțul strigă hoții”.

 

Să facem o paranteză. În documentarul american Rat Film, o narațiune influentă face paralela între săraci, mulți dintre ei negri, și șobolani. Administratorii bogăției plănuiesc să elimine săracii din zonele centrale ale unui oraș. Albii cu putere de decizie fac tot posibilul să scape de negri. Oamenii se străduiesc să extermine șobolanii, asupra cărora proiectează toate relele posibile. Sunt înfierați în serie săracii, negrii și șobolanii.

 

Să revenim: hoții aruncă vina asupra rozătoarelor, le defăimează. Atunci Maurice se gândește că e justificat să fure de la oameni: mai întâi pentru că jefuiesc alți hoți, apoi fiindcă nu-i pradă pe toți oamenii, ci pe aceia ticăloșiți, care adică ar merita-o. Aici motanul dă glas și unei prejudecăți generale: în mod natural, șobolanii se ocupă cu furatul: de cereale, de brânză, de orice se poate mânca. Pe scurt, stă în natura șobolanilor să fure. În situația dată, ei n-ar trebui decât să-și urmeze natura. Nimic mai simplu, nu?

Unele rozătoare savante, Bob Periculos și Piersicuța, înțeleg răul făcut de oameni, însă vor ca șobolanii să aibă și o morală, una care să pună capăt furatului, mai ales că acesta presupune păstrarea unei stări de război cu oamenii. Dacă tot sunt altfel de rozătoare, schimbate, vorbesc și gândesc, înseamnă că se pot educa: să acționeze în răspăr cu așa-zisa lor natură, una închipuită de fapt de oameni. Cultura dobândită de ele prin educație să fie mai tare decât natura încondeiată omenește.

 

Deși savante, rozătoarele trăiesc într-o lume ale cărei valori sunt definite de om. La fel, când Maurice înfruntă moartea, aceea are alura unui om. E limpede așadar, omul e măsura tuturor ființelor, inclusiv a celor fermecate din povestea noastră. În ea însă, animalele sunt adesea mai simpatice decât oamenii. Ce-ar fi atunci să schimbăm măsura ființelor și lucrurilor? Pisica să fie această măsură. Sau să ne gândim că „rozătoarele savante sunt măsura tuturor lucrurilor”.

 

Recenzie de Dragoș Dodu

 

 

 

Terry Pratchett, Formidabilul Maurice și oastea rozătoarelor savante

Carte câștigătoare a Medaliei Carnegie

Traducere din limba engleză de Iulia Arsintescu

Colecţie: Orange Fantasy

Toate drepturile rezervate © Grupul Editorial ART