Descifrăm misterele geografiei împreună cu profesorul Ken Jennings

„Geografia e importantă, micile mele genii. Sper că fiecare dintre voi va încerca să-și educe cunoscuții – chiar dacă sunt oameni mari – în privința chestiunilor geografice. Când auzim despre locuri îndepărtate din cărți sau de la televizor, e bine să știm câte ceva despre ele. Imaginați-vă o lume în care am ști un pic mai multe unii despre alții.” (profesorul Ken Jennings)

Îndrăgitul profesor Ken Jennings, care ne dă lecții ca nimeni altul, ne poartă de această dată într-o călătorie captivantă prin domeniul geografiei și al hărților, pentru a înțelege lumea din jurul nostru. Ce bine e să ne explice cineva pe înțeles noțiuni precum latitudine, longitudine, plăci tectonice sau fusuri orare, astfel încât să nu mai sune a limbaj extraterestru. Doar fac parte din viața noastră și e bine să le cunoaștem! Pe lângă lecțiile simpatice ale profesorului Jennings, în volumul Cărțile micului geniu: Hărți și geografie avem parte și de teste-fulger, și de informații bonus, și de pauza de masă în care putem pregăti „Aperitivul cartografului”, după o rețetă care ne explică cum să asamblăm o hartă… comestibilă. 
 

În cele ce urmează, vom trece în revistă câteva din informațiile pe care le veți afla în prima parte a volumului Cărțile micului geniu: Hărți și geografie.

Cel care a inventat cuvântul „geografie“ a fost grecul Eratostene, bibliotecarul-șef al celebrei biblioteci din Alexandria – din păcate, dispărută fără urmă. „Geo-“ înseamnă „Pământ“, iar „-grafie“ înseamnă „a scrie“. Dacă le punem cap la cap, sensul este „descrierea Pământului“. Lui Eratostene i se datorează și prima măsurătoare a circumferinței planetei, cât și demonstrarea faptului că Pământul este rotund. În anul 240 î.Cr., el a făcut un experiment foarte inteligent: în cea mai lungă zi a anului, la sfârșitul lui iunie, două bețe au fost înfipte în pământ la aproximativ 800 de kilometri distanță unul de celălalt. Când le-au fost măsurate umbrele, s-a constatat că aveau lungimi diferite, ceea ce însemna că bețele nu erau paralele – iar concluzia nu putea fi decât că Pământul este rotund, nicidecum plat! Folosind dimensiunea umbrelor, Eratostene a făcut primul calcul al circumferinței Pământului, iar rezultatul său a fost doar cu câteva sute de kilometri mai puțin decât măsurătoarea din zilele noastre! Care este 40.075 kilometri la Ecuator.
 

Say what? Unii zic că Pământul e plat?

Cu siguranță ați auzit ipoteza că Pământul ar fi plat. A fost o credință din vechime, când oamenii nu aveau încă mijloacele necesare pentru a afla forma și dimensiunile planetei pe care locuiau. Forma Pământului a fost îndelung dezbătută de primii gânditori greci: unii credeau că e un disc rotund și plat, alții că are formă de cilindru sau chiar de dreptunghi aplatizat. Însă în preajma anului 500 î.Cr., majoritatea oamenilor erau de aceeași părere cu filozofii Pitagora și Aristotel: Pământul era rotund.

Veți rămâne poate surprinși că în zilele noastre, teoria Pământului plat ca o farfurie are încă adepți. Societatea Pământului Plat, din care fac parte câteva sute de membri – în scădere față de anii '70, când s-a bucurat de cel mai mare succes și număra 2000 de membri –, își susține și astăzi ideile lipsite de o bază științifică. A fost înființată în 1956 de un pictor de reclame stradale din Anglia; mai târziu, acesta a respins primele fotografii făcute din spațiu, în care se vedea un Pământ rotund, pe motiv că sunt trucate. Membrii societății cred și acum în teoria filozofului Thales din Grecia Antică, anume că Pământul este un mare disc plat având în centru Polul Nord, iar ceea ce împiedică oceanele să se reverse dincolo de marginile lui este Antarctica, care înconjoară discul asemenea unui mare zid de gheață.
 

Latitudine și longitudine

Acestea sunt niște linii imaginare pe care le vedem trasate pe hărți pentru a facilita, printre altele, localizarea în spațiu. Latitudinea indică cât de departe spre nord sau spre sud ne aflăm, iar longitudinea măsoară distanța de la est la vest. Ecuatorul, linia aflată la zero grade latitudine, împarte Pământul în două jumătăți egale, emisfera nordică și cea sudică. La Polul Nord sau la Polul Sud, Pământul se rotește extrem de încet, pe când la Ecuator „gonește” cu 1.722 kilometri la oră, mai repede decât viteza sunetului! 

Oamenii din emisfera sudică cad de pe suprafața planetei?

Una din marile dileme din vechime era următoarea: ce fac oamenii aflați pe partea opusă a globului, dacă acesta este rotund? Oare stau cu capul în jos? Cum de nu cad în spațiu? Poate că li se face rău fără să înțeleagă de ce? Acum știm că locuitorii din emisfera sudică – australieni, sud-africani sau argentinieni – stau fără probleme cu picioarele pe pământ datorită gravitației, a cărei existență a fost descoperită în secolul al 17-lea de Isaac Newton. Desigur, există diferențe între cele două emisfere. De pildă, anotimpurile sunt inversate: în emisfera sudică, care este orientată către Soare, vara începe în decembrie, iar în august este iarnă. Așa că, dacă vor să vadă zăpadă de Crăciun, australienii își fac bagajele și se îndreaptă spre o țară din nord. Și Luna se vede diferit aici, pentru că se află cu susul în jos – celebra față a Omului din Lună este răsturnată. Știți că unii cred că și apa de la toaletă se scurge invers? Părerea lor se bazează pe efectul numit Coriolis, o forță care face ca elementele mari, precum sistemele atmosferice, să se rotească diferit în cele două emisfere – însă o toaletă e prea măruntă ca să fie influențată de efectul Coriolis.

Zonele orare

De bună seamă, sunteți familiarizați cu faptul că nu peste tot în lume este aceeași oră. Când la București este zece seara, la Londra e opt, cu două ore mai devreme, la Los Angeles este ora prânzului, la New York e trei după-amiaza, la Moscova e miezul nopții, iar în China și Australia de Vest este patru dimineața – în ziua următoare! 

Până prin anii 1880, să știi cât e ora în diverse locuri de pe planetă era o treabă foarte complicată. Nu existau zonele orare standard după care ne ghidăm astăzi – ele au fost propuse prima oară în 1884, de inginerul canadian Sandford Fleming –, iar fiecare oraș își stabilea propria oră în funcție de poziția Soarelui la amiază. Vă imaginați ce harababură! Pe atunci, în Statele Unite existau peste opt mii de zone orare. Poate că oamenii ar fi putut trăi foarte bine astfel, dacă apariția căilor ferate nu le-ar fi dat sistemul peste cap. Ca să poată fi pus la punct un orar al trenurilor, era nevoie de o reglementare a zonelor orare. 

Primul meridian, adică linia de latitudine ”zero“, care este reperul pentru fusurile orare, trece prin orașul Greenwich din Anglia. Înainte să se stabilească acest lucru în 1884, multe hărţi foloseau un meridian care trecea prin Paris (unele hărți franceze țin să îl semnaleze și astăzi).

Desigur, sistemul nu este lipsit de bizarerii. Poți să decolezi din țara ta la o anumită oră și să aterizezi la destinaţie mai devreme decât ai plecat! (Ceea ce nu e rău, fiindcă ai senzația că cineva ți-a dăruit câteva ore în plus. Ce mai contează că la întoarcere îți vor fi luate înapoi!) O altă bizarerie se leagă de Linia Internațională de Schimbare a Datei, pentru că la vest de această linie este 6 dimineața, să zicem marți, iar la est, la doar câțiva centimetri distanță, e 7 dimineața… doar că e luni. Însă acest sistem e necesar pentru a potrivi ora cu lumina soarelui. Cred că înțelegeți și voi de ce nu poate fi aceeași oră peste tot în lume: dacă într-un loc e dimineață, în altă parte Soarele abia apune, iar în alt loc e încă întuneric beznă. Pur și simplu nu poate fi ora 08:00 pretutindeni.

Ce oră e la Polul Sud? 

La Polul Sud se întâlnesc toate zonele orare, iar Soarele are un program special: șase luni luminează zi și noapte, după care apune pentru următoarele șase luni. O rețetă sigură pentru a-ți da peste cap programul de somn. Totuși, oamenii care lucrează acolo simt nevoia să aibă repere orare. Soluția? Bazele antarctice își stabilesc ora după locul din care le vin proviziile și personalul. La baza americană Amundsen‑Scott, zborurile vin de la Christchurch, din Noua Zeelandă, cu escală la staţia americană McMurdo, astfel că acolo e aceeași oră ca în Noua Zeelandă. 

Care-i faza cu schimbarea orei?

Ce părere aveți despre schimbarea orei? Nu-i așa că e o bătaie de cap? Toamna, ceasurile sunt date cu o oră în urmă, iar vara, cu o oră înainte. Benjamin Franklin a fost primul care a propus „inventarea” orei de vară în 1784, pentru ca oamenii să poată profita cât mai mult de lumina naturală. Însă ideea a fost adoptată de americani abia în Primul și al Doilea Război Mondial, când economisirea combustibilului a devenit o necesitate. 

Schimbarea orei poate crea situații neobișnuite. Gemenii Peter și Allison din Carolina de Nord sunt un exemplu tare ciudat. Băiatul s-a născut primul, la ora 1:32 AM. Însă chiar în acea noapte de noiembrie s-a trecut la ora de iarnă, astfel că ceasul s-a dat înapoi cu o oră, iar sora lui s-a născut cu 34 de minute mai târziu, doar că la 1:06 AM… Deși în realitate Peter a venit primul pe lume, hazardul a făcut ca Allison să fie trecută în acte ca fiind cu 26 de minute mai în vârstă! 

Încâlceli orare

De regulă, diferența dintre Greenwich și celelalte zone orare de pe glob se măsoară în ore. Sunt și câteva locuri în care diferența este de o jumătate de oră, însă Nepalul e singura țară din lume cu o diferență de numai un sfert de oră! Când în India e ora zece, în Nepal e zece și un sfert. Motivul? Nepalul nu a adoptat timpul standard mondial, ci se ghidează după propriul meridian, care trece prin muntele sacru Gauri Sankar. 

Națiunea insulară Kiribati, din Oceanul Pacific, este separată temporal de Linia Internațională de Schimbare a Datei și până în 1995, în Kiribati erau două zile diferite în același timp. Ulterior, insulele estice au fost „mutate” în aceeași zonă orară ca partea vestică. Această schimbare face ca zona estică să fie prima regiune de pe planetă care serbează Anul Nou. 

La granița dintre Norvegia, Finlanda și Rusia există un loc numit Treriksrøysa, unde se întâlnesc trei zone orare diferite. Dacă faci un pas peste graniță, te duci cu câteva ore înapoi în timp! În întreaga lume, există doar vreo douăzeci astfel de locuri. La Treriksrøysa, când grănicerii norvegieni vin la post, cei ruși, aflați la doar o aruncătură de băț, deja își iau pauza de prânz. 

Dintre toate cele cincizeci de state ale Americii, în Indiana a fost întotdeauna cel mai greu să răspunzi la întrebarea „Cât e ceasul?“ Jumătate din secolul XX, Indiana s-a tot gândit și răzgândit asupra trecerii la ora de vară. Adesea, un orășel își dădea ceasurile înainte în fiecare primăvară, în vreme ce orășelul din apropiere n-o făcea. De asemenea, din timp în timp, unele comitate din Indiana tot săreau de la ora centrală la cea estică și înapoi. Călătorii care traversau statul erau nevoiți să-și schimbe ora la ceas chiar și de șase sau șapte ori. Era o harababură! Chiar și astăzi, optzeci de comitate din Indiana respectă fusul orar estic, iar alte douăsprezece au rămas la cel central. 

Deși China este a treia țară din lume ca suprafață și se întinde pe cinci zone orare, guvernul chinez a decretat în 1949 că întreaga țară va respecta același fus orar, cel de la Beijing. Bineînțeles că asta provoacă destule anomalii – sunt locuri în care e ora zece dimineața, deși soarele nici n-a răsărit. Însă oamenii din zonele rurale se ghidează după Soare și ignoră ora oficială. 

Hai să jucăm ceva!

Profesorul Ken Jennings ne propune un Fazan geografic. Știți cum se joacă fazanul, da? În această versiune, jucătorii fac cu rândul numind diverse locuri – orașe, state, țări, oceane, munți, pornind de la ultima literă a cuvântului anterior. (Noi știm o variantă mai dificilă a Fazanului, care folosește ultimele două litere – alegeți voi gradul de dificultate.) Dacă primul jucător spune România, următorul trebuie să numească un loc care începe cu A (Adunații-Copăceni) – sau cu IA (Iași, Ialomița) și așa mai departe. Denumirile nu se repetă în cadrul unei runde, iar jucătorii care nu găsesc o soluție sunt eliminați. Câștigătorul va începe următorul joc. Dacă vreți să creșteți și mai mult dificultatea, puteți juca acest Fazan doar cu denumiri de localități. 

Gafe la Hollywood

Așii în geografie pot recunoaște imediat neconcordanțele prezente în filme. Și nici măcar nu  sunt pelicule de mâna a treia, ci titluri celebre precum Jurassic Park, Indiana Jones sau Titanic! Așa le trebuie dacă nu s-au gândit să-l angajeze pe post de consultant pe profesorul Jennings. Iată mai jos o scurtă listă cu gafe geografice din filme, care vă va inspira, poate, să faceți propria listă pornind de la ceea ce vedeți la cinema sau la televizor:

• În Pocahontas, a cărui acțiune e plasată în câmpia de coastă din Virginia, prințesa sare într-o cascadă de pe o creastă stâncoasă înaltă de vreo zece metri. Stânca asta nu are cum să existe într-o regiune plată și mlăștinoasă, lipsită de vreun munte.

• Krakatoa, la est de Java, un film din 1969 nominalizat la Oscar, are gafa chiar în titlu: vulcanul Krakatoa se află, de fapt, la vest de Java! Poate că din acest motiv, filmul a fost rebotezat în anii '70 cu un titlu neutru, Vulcanul. 

 • În Jurassic Park, are loc o scenă care se petrece pe o plajă din San José, Costa Rica, în care expertul în calculatoare Nedry acceptă să transporte pe furiș embrioni de dinozauri. Numai că San José se află la vreo 80 de kilometri distanță de ocean! 

• Vă amintiți informațiile despre fusurile orare? Cei care au realizat pelicula Armageddon se pare că au lipsit de la lecția asta, pentru că în scenele care surprind grupuri de oameni de jur împrejurul lumii, sărbătorind distrugerea meteoritului, peste tot este ziua-n amiaza mare, chiar dacă e vorba de orașe din America, India sau Turcia! 

• În Indiana Jones şi Templul blestemat, avionul care decolează din Shanghai trece pe deasupra Marelui Zid Chinezesc, deși asta e imposibil, pentru că zidul se află la sute de kilometri spre nord față de ruta pe care zboară avionul lui Indiana Jones!

• În Titanic, Jack îi povestește lui Rose cum pescuia el la copcă pe Lacul Wissota, din Wisconsin, însă lacul nu exista în 1912, anul când a avut loc naufragiul Titanicului – ci a fost creat prin îndiguire abia trei ani mai târziu.

• În Robin Hood, prinţul hoţilor, protagonistul acostează lângă stâncile din Dover și în aceeași zi ajunge la Nottingham, deși între cele două puncte e o distanță de peste 300 de kilometri! Iar asta nu e destul: pe drum trece pe lângă Zidul lui Hadrian, care se găsește hăt spre nord, la granița dintre Anglia și Scoția.  

• În Sunetul muzicii, familia Von Trapp fuge din Austria, de la Salzburg, traversează Alpii și ajunge în Elveția, care e țară neutră. Însă granița cu Elveția e în cu totul altă direcție… Granița de lângă Salzburg i-ar fi scos direct în Germania nazistă! Și să te ții belele.