Câte o dorință pe zi. „Cinci copii și un spiriduș” de Edith Nesbit, cu ilustrații de Dan Ungureanu
Imaginați-vă așa: sunteți cu frații sau prietenii voștri și dați peste un peștișor de aur! Ați citit suficient la viața voastră cât să știți că vă poate îndeplini trei dorințe. Nu-i așa că profitați de ocazie? (Și nu, nu merge ca ultima dată să vreți dorințe nelimitate.) Ei bine, așa au făcut și cei cinci copii (de fapt, practic doar patru) când au dat peste „peștișorul lor de aur”. Doar că nu era chiar pește, ci un Spiriduș-de-nisip în toată regula. Un Psammead, mai exact. Nu știți ce este un Psammead? Este o făptură cât se poate de reală care trăiește de mii de ani în nisipurile calde, are „ochii în capătul unor coarne lungi, ca melcii”, pe care îi poate întinde sau strânge ca pe niște telescoape, are urechi ca de liliac, corp bondoc, acoperit cu blană moale și palme și tălpi ca de maimuță. Și este unul dintre protagoniștii trilogiei care-i poartă numele a scriitoarei britanice Edith Nesbit. Cinci copii și un spiriduș este primul volum din serie, fiind tradus de Iulia Arsintescu și publicat la Editura Arthur cu minunate ilustrații de Dan Ungureanu.
Născută în 1858 în Anglia, Edith Nesbit este considerată prima scriitoare modernă de literatură pentru copii și fondatoarea literaturii fantastice și de aventuri pentru copii. Este una dintre cele mai cunoscute și mai prolifice figuri ale genului, aflându-se în galeria scriitorilor preferați de J.K. Rowling și J.R.R. Tolkien. Și nu e de mirare. Pe lângă textele pentru copii (romane, povestiri), E. Nesbit a scris și poezie (cu care a și debutat), și proză pentru oameni mari (inclusiv povestiri horror), dar și eseuri cu un pronunțat caracter socialist, fiind o susținătoare ferventă a stângii emergente la acea vreme. Căsătorită devreme cu jurnalistul Hubert Bland, nu a avut o viață deloc ușoară, soțul ei nesfiindu-se să-și manifeste public infidelitățile. În ciuda căsniciei nefericite, s-a concentrat pe cariera ei literară, lăsând o moștenire impresionantă.
Cinci copii și un spiriduș a fost publicat în foileton de-a lungul anului 1902, în revista Strand. Ulterior, Edith Nesbit a prelucrat capitolele și a alcătuit romanul care a apărut în același an. I-au urmat alte două volume din serie la intervale de câte doi ani. Atât de mult au iubit copiii acest roman că, de mai bine de un secol, publicarea lui a fost neîntreruptă. Ba, mai mult, a fost adaptat pentru televiziune și pentru teatru, a stat la baza unui lungmetraj din 2004 și are și o variantă de roman grafic, realizat de Henry Seabright.
Inspirat din propriile peregrinări ale autoarei, romanul debutează cu episodul mutării familiei celor cinci copii din Londra cea cu „formă greșită” („numai linii drepte și străzi plate”) la țară, mai precis în Kent, într-o casă albă cu grădină, amplasată între o carieră de cretă și una de nisip. Una dintre trăsăturile distinctive ale prozei lui Edith Nesbit este eruperea fantasticului din cel mai autentic realism. Cum spunea una dintre biografele autoarei, intenția sa era să prezinte „lucrurile așa cum sunt”, depărtându-se astfel de tradiția unor Lewis Carroll sau Kenneth Grahame. Astfel că apariția elementului fabulos devine cu atât mai impresionantă.
O altă caracteristică a textului lui Nesbit este dată de comentariile auctoriale. Deși folosește viziunea unui narator omniscient, autoarea își face deseori simțită prezența în poveste, fie prin aluzii subtile (cum e comparația dintre plictisitoarea Londră – atunci când ești sărac – și viața la țară), fie prin comentarii în răspăr, ironizând autorii care pozează în moraliști. Unul dintre preferatele mele este chiar la pagina 12:
„Acum, dacă am început să vă vorbesc despre locul acela, simt că aș putea continua, și aș transforma ce am de spus într-o poveste foarte interesantă despre toate lucrurile obișnuite pe care le-au făcut copiii – întocmai genul de lucruri pe care le faceți și voi, să știți – , și ați crede fiecare cuvințel; iar când v-aș spune despre copii că sunt obositori, așa cum sunteți și voi uneori, mătușile voastre poate că ar scrie pe marginea paginii, cu creionul «Cât de adevărat!» sau «Ca în viață!», iar voi ați vedea și probabil că v-ar enerva. Așa că vă voi povesti doar lucrurile cu adevărat uimitoare care s-au întâmplat, și în felul ăsta puteți lăsa cartea pe unde vreți fără nicio grijă, căci nicio mătușă și niciun unchi nu vor fi ispitiți să scrie pe marginea paginilor «Cât de adevărat!». Oamenilor mari le vine greu să creadă lucrurile cu adevărat minunate dacă nu primesc ceea ce ei numesc dovezi. Dar copiii cred aproape orice, iar oamenii mari știu asta.”
Mătușile sunt ceva de groază, știu!
Am tot vorbit despre fantastic, realism și bla-bla-uri naratologice, dar care-i treaba cu spiridușul, cu acești cinci copii și, mai ales, de ce am spus că-s mai degrabă patru? Păi, să-i luăm pe rând. Și-o să încep cu copiii, ca să las partea exotică la final. Ei sunt: Cyril, cel mai mare dintre frați, Anthea, cea mai mare dintre fete, Robert, mijlociul și cel mai nerăbdător dintre toți, Jane, cea mai sensibilă, și Hilary, bebelușul. De fapt, Mieluț, pentru că așa-i ziceau toți de când primul lui sunet a fost blândul „Bee”. Cum e lesne de înțeles, deși a luat parte la aventură, Mieluț nu a prea avut ceva de spus, așa că tot greul poveștii este dus de cei patru frați ai săi. Dar, cum o să vedeți, asta nu înseamnă că mezinul va fi ferit de efectele adverse ale alegerilor celor mari.
Pentru că bunica avea nevoie de îngrijiri, mama și tatăl puștilor sunt nevoiți să plece pentru o perioadă de la țară, lăsându-i în seama bonei Martha și a celorlalți angajați ai casei. Și doar nu era să stea în casă cât era ziua de vară de lungă. Așa că primul gând a fost să meargă să sape la cariera de nisip. Zis și făcut. Și-au săpat, și-au săpat, de mai aveau puțin și ajungeau în Australia (nu cereți explicații, trebuie să citiți cu ochii voștri!). Când erau gata să plece să se răcorească cu câte o limonadă, Anthea i-a anunțat că văzuse ceva. Ca într-o scenă cu supereroi avant la lettre, „e un șobolan”, s-a auzit; „e un șarpe”, au strigat. Dar nu era nici șobolan, nici șarpe și nici, desigur, Superman, ci un Spiriduș-de-nisip trezit din somn, care nu s-a arătat prea bucuros de oaspeți la început:
„– Ce-o fi ăsta? a zis Jane. Ar trebuie să-l ducem acasă?
Arătarea și-a întors ochii alungiți spre fată și a zis:
– Mereu vorbește prostii, sau doar aiureala aia de pe capul ei o face toantă?”
„Aiureala aia” nu era decât o pălărie nevinovată, dar de unde să știe săracul Psammead ce-i aceea, de vreme ce el a trăit pe vremea când „toată lumea mânca dimineața pterodactili”, care erau jumătate crocodili și jumătate păsări și „delicioși la grătar”.
Cum era de așteptat, copiii l-au descusut cât au putut, mirați și de înfățișarea lui, dar și de siguranța de sine pe care o manifesta. Au aflat că detesta umezeala (care, de altfel, le-a și adus extincția celor din regnul lui) și că putea îndeplini dorințe. La acest capitol, copiii au vrut să-i testeze imediat puterea. Deși vorbiseră deseori ce dorințe ar rosti dacă li s-ar oferi ocazia, acum nu s-au putut pune de acord asupra uneia, așa că Jane a intervenit repede și-a cerut „să fim cu toții frumoși ca o zi de primăvară”. Pe atunci iarna încă nu se mutase în cele trei luni de primăvară, așa că, odată dorința îndeplinită, cei cinci copii au devenit de-a dreptul fermecători, atât de frumoși, că nici ei înșiși nu s-au mai recunoscut. Dacă vă imaginați că de aici lipsește sarcasmul, vă înșelați. Prin comentariile proprii sau prin intermediul personajelor, Nesbit nu ratează nicio oportunitate de a-și lua protagoniștii peste picior sau de a critica societatea britanică a începutului de secol XX.
Spiridușul le-a îndeplinit dorința și le-a propus să-și aleagă împreună câte una pe zi. Copiii au fost în culmea fericirii, și-au propus să revină a doua zi și au mers spre casă, înfruntând neajunsurile frumuseții. Mai întâi au fost alungați de Martha, care-i considera niște străini, iar apoi au avut de tras cu stomacul flămând și gâtul însetat, căci, ne reamintește autoarea cu ironie, „erau frumoși ca o zi de primăvară, e adevărat, dar asta îți aduce puțină alinare când ți-e foame ca unui ogar și sete ca unui burete”.
Nici celelalte dorințe nu s-au dovedit prea inspirate și-n toate au îndurat foamea, setea sau somnul. Cu ajutorul Spiridușului-de-nisip, au fost scăldați în aur, au scăpat (aparent) de grija lui Mieluț, au primit aripi, și-au întrecut în forță inamicii. Unele dorințe, deși au fost distractive la început, le-au dat mari bătăi de cap, că nu-i ușor să faci față unui castel asediat sau unei invazii a Pieilor Roșii. Dar așa se întâmplă când ești prea pasionat de romane istorice și de Ultimul mohican, romanul lui Cooper, și te trezești dorindu-ți lucruri cu voce tare. E drept, nici încurcătura cu diamante și tiare din final nu a fost tocmai ușor de gestionat. Și i-a mai și costat o promisiune tare greu de făcut.
Dacă-l întrebi pe spiriduș de ce le tot ies anapoda dorințele, ar spune că e vina lor, pentru că, în loc să-și dorească jucării sau dulciuri sau obiecte palpabile, ei fie vor lucruri mărețe ca frumusețe și bogăție, fie cer mai mult decât pot duce. Dar trebuie să ne punem și în locul copiilor. Dac-am da peste o astfel de creatură fabuloasă nu i-am cere imposibilul? Nu am vrea să fim cei mai frumoși? Nu am vrea să ne răzbunăm pe ucenicul brutarului care ne-a făcut de râs în fața fraților? Nu am vrea ca mama să fie fericită? Nu am vrea o oră-două de liniște pe zi? Ups, stați, asta nu-i de aici, mi-au luat-o gândurile pe dinaintea scrisului. Ideea e că, așa cum știe și Edith Nesbit și cum ne-o comunică fără să ne-o spună direct, este perfect normal ca cinci copii care întâlnesc un Psammead să ceară totul și să creadă (aproape) totul.
Nu pot încheia textul meu fără să mai amintesc o dată că ilustrațiile acestui volum sunt realizate de Dan Ungureanu și surprind extraordinar de bine lumea celor cinci copii mutați în Kent, deopotrivă frica și entuziasmul cu care trăiesc aceste aventuri și miraculosul creaturii cu ochi de melc. Pe Dan Ungureanu îl știți cu siguranță din cărțile cu Apolodor (atât cele originale, scrise de Gellu Naum, cât și cele scrise de Florin Bican), din cărțile lui de autor, Vreau să fiu invizibil și Nara și insula, și din edițiile altor romane clasice pe care le-a ilustrat: Morcoveață, Iepurele de catifea, Micul Prinț, Comoara din insulă sau Fram, ursul polar.
