Care-i faza cu prietenia în școala generală? „Prietene adevărate” și „Cele mai bune prietene” de Shannon Hale și LeUyen Pham

Să vedeți ce a pățit Shannon! Era în clasa a șasea. Părea că, în sfârșit, și-a găsit prietenele adevărate. Doar că într-o zi, pe când lucrau la un proiect împreună, la bibliotecă își face apariția doar Nicole, nu și Amy. Nu termină bine de întrebat unde-i Amy, că Nicole o ia la chestionat: „Ia spune-mi, ce crezi despre Amy?”. Shannon e sinceră și răspunde fără să ezite: „Îmi place de ea”. Și unde credeți că era Amy? Ascunsă după un dulap, pregătită să audă dacă Shannon va trece peste capcana întinsă. Ce mai prietene adevărate!

Dar asta nu e nimic pe lângă faza aceea cu Jenny și Amanda. Știa că Jenny nu poate fi mereu de încredere, dar nu s-ar fi gândit o clipă că i-ar putea produce asemenea probleme: să o ducă ea pe micuța Amanda acasă, ca să primească banii și să o discrediteze pe Shannon în fața mamei Amandei. Pe deasupra, să-i mai provoace și o sperietură groaznică. Și asta chiar după ce petrecuseră o după-amiază împreună acasă la Jenny. Urât. Foarte urât.

Ca să nu mai spun de episodul când iese din grupul fetelor populare dintr-a cincea. A fost du-re-ros. Dar, hei!, a meritat până la urmă. 
 

Cine-i Shannon? Este protagoniste seriei de romane grafice autobiografice scrise de Shannon Hale, ilustrate de LeUyen Pham, traduse de Mădălina Rașoga și publicate la miniGrafic. Este puștoaica pentru care preadolescența se dovedește o bătaie de cap mai mare decât își imagina. Dacă în primul volum, Prietene adevărate, i se părea că doar clasa a cincea e dificilă, în cel de-al doilea, Cele mai bune prietene, află că și a șasea e un adevărat joc de echilibristică între cum să-i mulțumești pe cei din jur și cum să-ți urmezi propria identitate. 

Shannon Hale este o autoare americană care și-a dorit dintotdeauna să devină scriitoare. Deși a început să scrie de pe la zece ani, a publicat prima carte aproape de treizeci, asta după ce a primit vreo nouă refuzuri de la edituri. A debutat cu romanul fantastic The Goose Girl, publicat chiar de Bloomsbury Press (editura care publică seria Harry Potter în limba engleză). Iar de aici a urmat o carieră de succes, ajungând în cele mai vestite topuri (inclusiv The New York Times best-selling list) și obținând prestigioase premii, printre care mult râvnita medalie Newbery Honor, oferită de American Library Association anual, începând din 1922. A scris (singură și împreună cu soțul său) cărți ilustrate, romane pentru adolescenți și tineri, romane pentru adulți (primul de acest fel ecranizat în 2013), a colaborat cu Marvel și a publicat, iată, romane grafice inspirate din copilăria proprie. Până acum are un portofoliu de peste cincizeci de cărți vândute în mai mult de cincisprezece milioane de exemplare (doar în SUA) și traduse în vreo douăzeci și cinci de limbi.

Seria prietenelor este ilustrată de LeUyen Pham, o artistă americană cu peste o sută douăzeci de cărți publicate, câștigătoare a Medaliei Caldecott, echivalentul lui Newbery în materie de ilustrație. Alăturarea celor două autoare nu putea fi mai potrivită, căci, spune Pham în secțiunea finală a unuia dintre romanele grafice, dacă ar schimba mici detalii din poveste, „atunci cartea de față ar fi despre mine”.
 

Credit photo: Alex Puvilland

Însă cele două romane publicate la miniGrafic sunt despre Shannon și aventura ei printre prietene, cu urcușuri și coborâșuri, exact ca-ntr-un roller-coaster. Nu întâmplător coperta celui de-al doilea volum ne-o arată pe Shannon cocoțată pe coama cea mai înaltă a derdelușului cu șine.

Shannon este unul dintre cei cinci copii ai familiei. Născută fix la mijloc, are „șansa” să fie ignorată de surorile mai mari și să facă pe dădaca pentru frații mai mici. Iar asta vă imaginați că nu prea ajută cu toate problemele de anxietate pe care școala generală i le aduce. Bonus, este și roșcată-roșcată, iar în anii ’80, când sunt plasate romanele, ăsta nu era deloc un avantaj în curtea școlii; iar, pe deasupra, mai poartă și ochelari (desigur, când nu-i pierde și trăiește una dintre cele mai rele experiențe atunci când întârzie să-i caute). Așadar, are toate ingredientele pentru o viață socială ratată.

Doar dacă nu reușește să intre în grupul fetelor populare din școală. Cărora, de altfel, le și dedică câte un capitol din primul volum al seriei, Prietene adevărate. Prima (și, până la un punct, singura) prietenă adevărată se va dovedi a fi Adrienne. S-au cunoscut la grădiniță, când, deși plângeau amândouă după mamele lor, Shannon a consolat-o cu sfatul primit de ea însăși: „Nu-ți face griji. Ai să-ți faci prieteni”. Și-așa a fost, s-au împrietenit și părea că nimic nu le stă în cale, nici măcar vechea timiditate a lui Shannon. Erau împreună pe terenul de joacă, la grădiniță, apoi la școală și-n imaginația lui Shannon, unde deveneau majorete, gemene Wonder Woman și, desigur, prietene pe viață. Cum o să vedem mai târziu, viața prieteniei lor n-a fost foarte lungă, iar lucrurile au început să se răcească chiar din clasa a doua, când voiau și alții să se bucure de compania lui Adrienne. Și ea nu s-a opus defel. Iar apoi a plecat, mutându-se la altă școală. Nici când a revenit lucrurile n-au mai fost la fel. 
 

Pentru că totul părea să se învârtă în jurul lui Jen, cea mai populară fată din școală. Și șefa „grupului” din care toate fetele voiau să facă parte. Inclusiv Shannon. Deși erau multe Jennifer în școală, „era o singură Jen”. Și nu e de mirare:

„Jen făcea balet. Cânta la flaut și la pian. Era cea mai rapidă la întrecerile din pauze. Niciodată nu părea să se rănească sau să se întristeze.”

Jen părea făcută s-o aibă pe Adrienne drept cea mai bună prietenă. Numai că „Jen avea deja o cea mai bună prietenă. Pe Jenny.” Nesuferita Jenny, aș zice. Pentru că nu rata nicio ocazie s-o tachineze pe Shannon, să scornească chestii dubioase despre ea și s-o facă de râs în fața lui Jen. Invidie, vă gândiți? La scară mare!
 

Odată admisă în grup, Shannon face eforturi serioase pentru a ține pasul cu regulile lui nescrise (și mereu în schimbare), cu așteptările fetelor populare, cu preferințele lor și, de cele mai multe ori, cu ifosele lor nejustificate. Iar cu cât ifosele cresc, cu atât problemele se diversifică și Shannon abia mai face față. Nici măcar jocurile inventate de ea, altădată foarte apreciate de grup, nu mai contează. Ba chiar sunt motiv de zâzanie:

„A doua zi în drum spre școală...

― Hei, Shannon!

― Ăă, hei, Jenny!

― Mereu inventezi cele mai grozave jocuri.

― Mersi! M-am gândit la un joc pe care să-l jucăm în pauză. Se numește «canalul». Deci stâlpul de tetherball este canalul... 

În acea dimineață, în pauză...

― ...și cine este aruncat în canal trebuie să stea acolo până când o persoană liberă trece de paznici...

― Dar ăsta-i jocul meu!

― Ba nu este!

― Mi-ai furat idea!

― Mincinoaso!

― Shannon, nu trebuie să fii tu singura care inventează jocuri.

― Da, las-o și pe Jenny.”

Cred că ați înțeles ideea. Jenny e groaznică!

Din fericire, Shannon prinde curaj și nu se mai lasă umilită de așa-zisele prietene. Mai ales când descoperă că există și altfel de prietenie, fără șefe și grupuri, fără tachinări și sclifoseli. 
 

Deși avea mari așteptări de la clasa a șasea, Shannon află în cel de-al doilea volum al seriei, Cele mai bune prietene, că lucrurile nu stau deloc așa. Puterea grupului lui Jen revine, Jenny e la fel de nesuferită și noile reguli sunt tot mai instabile. Noroc că Shannon se poate refugia din nou în imaginație, de data asta în povestea fantastică pe care o scrie – și pe care o putem citi și noi, intercalată printre capitolele autobiografice. Cum era de așteptat, lucrurile se complică atunci când în scenă intră și băieții. Dacă la grădiniță nu era nicio problemă să se joace fetele cu băieții, în școala primară se impune clar o segregare: 

„Ooo! Ai lăsat microbi de fată pe minge!”

Abia de prin clasa a șasea băieții devin o companie de dorit. Numai că meschinăriile nu dispar: episodul cu Vance și Shannon este mai mult decât lămuritor. Cum este și cel cu ursuleții de pluș din parcul de distracții.

Pentru că, în ciuda energiei consumate pentru a-și face și a păstra prietenele, Shannon nu-și ignoră hobbyurile, cititul și actoria, după terminarea clasei a șasea, când va schimba școala, alege să-și urmeze pasiunile și nu promisiunile fetelor de „sunt mari șanse să fim împreună”. Și bine face! Maturitatea în decizii o face mai fericită decât toanele celorlalți:

„Știa că avea să fie periculos. Dar avea încrederea că, dacă rămânea fidelă esenței ei, avea să întâlnească persoane cu care să fie pe aceeași lungime de undă. Avea să găsească prieteni care să-i fie aproape chiar și în cele mai întunecate momente.”
 

Școala generală nu-i cea mai bună experiență din viață pentru mulți dintre noi. Vi-i amintiți, poate, pe Peppi din Aiurea, pe Jensen din Îndrăznește (ambele romane grafice scrise și ilustrate de Svetlana Chmakova) sau pe Raina, protagonista din romanele grafice autobiografice ale Rainei Telgemeier. Și ei au avut de înfruntat tachinări, speranțe deșarte, încercări uneori ratate de a-și face prieteni. Dar nu s-au lăsat descurajați. Și, cel mai important, nu și-au camuflat identitatea, ci au învățat că, până la urmă, contează cel mai mult să fii natural, cum ești tu cu adevărat. Și lucrurile se vor așeza în cele din urmă pe făgașul potrivit.