„Aventurile lui Zburlici”: Distracție în versuri și benzi desenate

Bine ați venit aici,
Să vă spun despre Zburlici.
E o bandă desenată
Cu distracție garantată.

Este inevitabil. Nu ai cum să citești Aventurile lui Zburlici și să nu vorbești apoi doar în versuri și rime împerecheate. Și când trag de Tudor, puștiul de aproape șase ani, dimineața să-l trezesc, tot în ritm de poezie îmi vine să-i spun. Noroc că nu am găsit încă rima potrivită pentru replica de-acum devenită refren: „Hai, că e târziu!”. Nici rachiu, nici fistichiu nu ajută.

Dar să revenim la Aventurile lui Zburlici, publicat de Editura miniGrafic. Volumul reunește o parte din benzile desenate apărute în anii ’80, scrise de Mircea Micu, ilustrate de Sandu Florea și colorate de soția acestuia, Theodora Florea. Sunt treisprezece capitole superamuzante care-l au drept protagonist pe Zburlici, puiul de vrabie care i-a ferit de plictiseală de mulți dintre copiii României de dinainte de 1989. Și care, de bună seamă, își va continua misiunea și de acum încolo.

Până ajungem la povestea acestui serial BD de succes și a creatorilor săi, să vă spun cine este de fapt acest Zburlici, care-i treaba cu el și cum de s-a împrietenit așa de bine cu puiul de cuc, cel „nătăfleț și cam uituc”. Asta când nu e „pestriț, naiv și cam uituc”. Sau „cam nătăfleț și hăbăuc”. Dar să nu ne pripim.

Așadar, cine-i acest pui de pasăre devenit erou de benzi desenate? Aflăm chiar din capitolul „A venit Zburlici pe lume”, calea de acces spre vorbitul în versuri și rime, cum ziceam. 

„A venit Zburlici pe lume,
Lângă alți doi pui gălbui,
Într-un cuib făcut anume 
Pentru el și frații lui.”

Ca orice părinți responsabili, vrabia cu cioc roșcat, adică mama, și tăticul-vrăbiete au început să-i hrănească cu mâncare păsărească (asta e chiar din carte, nu e rima mea, pe cuvânt de onoare!): „gâze mici de prin poiene, / Viermișori, firimituri”. Doar că, ce să vezi:

„Dar Zburlici, mic și plăpând,
Nu se satură nicicând!
Frățiorii, se-nțelege,
Îi făceau morală-n lege.”

Cum îi stă bine unui pui de vrabie, care nu are nici grația vreunei porumbițe, nici glasul vreunei ciocârlii, ca să inspire admirația sau măcar mila și să primească ajutor, deci care trebuie să învețe să supraviețuiască pe cont propriu, Zburlici a răspuns prompt:

„─ Ce vă pasă vouă – hei!
Se zburlea Zburlici la ei.
Are dreptul fiecare 
La culcuș și la mâncare.”

Acum, ultimele două versuri par de bun-simț, aproape o axiomă. Dar în anii ’80, când au fost publicate pentru prima dată aceste povești, puteau căpăta cu siguranță alte conotații, dată fiind penuria alimentară. Probabil și Mircea Micu, și Sandu și Theodora Florea s-au bazat pe faptul că revistele pentru copii sunt mai ferite de ochii ageri ai cenzurii comuniste. De altfel, astfel de „șopârle” se mai întâlnesc de-a lungul volumului, făcând deliciul cititorilor mici de-atunci și mari de-acum.

Pe lângă faptul că Zburlici este greu de săturat, mai este și dificil de ținut locului. În ciuda avertismentelor părinților și ale fraților, puiul de vrabie își tot caută aventuri. Mai întâi se aventurează spre dudul din apropierea streșinii unde își au cuibul, deși încă nu avea nici pene, nici coadă ca să poată zbura. Cum a scăpat de motanul Miorlăici care dormea sub pom vă las să aflați. Dar adevăratele aventuri au început când l-a cunoscut pe puiul de cuc, care l-a învățat cum să fenteze școala și să trăiască viața la maximum.

Apropo de școală, capitolul „Zburlici la școală” este preferatul meu. Nu doar că e superamuzant, dar are o ironie fină foarte bine construită, care se îndreaptă veninos spre parenting-ul deplasat, care, vedem, e cam același de la Domnul Goe și până în zilele noastre. A venit, așadar, ziua în care Zburlici trebuia să meargă la școală. Cum era de așteptat, urma să studieze la școala de muzică, cum fac toate păsările. Îmbrăcat cu „uniforma nouă / Și ghiozdanul mic în spate”, Zburlici tot încerca să scape, dar cu mama nu i-a mers. Așa că s-a lăsat așezat pe creanga lui și, alături de colegi („un mierloi cu ochi rotunzi, / Un cintez cu voce-aleasă / Și vreo patru pui de sturz”), a început să învețe despre game. Norocul lui a fost că a dat și peste puiul de cuc („leneș foarte și uituc”), rămas repetent, care i-a confirmat părerea: „Școala asta nu-i de noi!” Ba chiar l-a și învățat niște trucuri atunci când infernul repetițiilor părea că nu se mai termină:

„Dacă ești băiat discret,
Taci și-ascultă un... secret.
Faci și tu pe cumințelul
Până termină apelul.
Și apoi cu grijă mare,
După mine, la plimbare.”

Zis și făcut. În timp ce colegii repetau de zor, cei doi își vedeau de hoinărelile lor prin pădure. Doar nu vă imaginați că le putea merge așa la nesfârșit. Căci a venit ziua scadenței și Zburlici a fost scos la „tablă” de profesoara privighetoare. Cum n-a avut habar ce notă era scrisă pe portativ, a înhățat un trei de toată frumusețea. Cum ce se întâmplă la școală rămâne la școală, părinții habar nu au avut de isprava lui. Ba, dimpotrivă, îi prevedeau deja un mare viitor:

„La părinți se lăuda
Că lucrează cu mult spor
Și c-ar fi deja tenor
Sau oricum... așa ceva.”

După spusele lui, îi făcea concurență serioasă pinguinului Apolodor, nu alta.

Iar mama nu-și mai intra în pene (la propriu) de mândrie:

„Aoleu, ce pui deștept
Ne-a fost dat s-avem în casă.”

Cum, la fel, nu putea concepe nedreptatea ce i se făcuse bietului ei puișor:

„La sfârșit, scandal în lege
Când aflară, se-nțelege, 
Că Zburlici, băiatul lor
Talentat, inteligent
Și cu voce de... tenor
A fost dat drept... repetent.”

Dacă vi se pare cunoscută reacția, ori ați citit mult Caragiale, ori sunteți pe vreun grup de Whatsapp cu părinți. Ori amândouă:

„ ─ Asta e persecutare!
 (Au strigat cu voce tare.)
Ce dacă-i privighetoare
Și din neam de cântăreți,
Puiul nostru-i nătăfleț...??
Nu l-a ascultat tot anul,
Ba i-a și tăiat elanul,
Că... anume l-ar fi pus
Drept în creanga cea de sus,
Să n-audă melodia
Și să-i fure... măiestria.
Și cerură sus și tare
Să se dea altă-nvățătoare.”

Acum, ca să fim sinceri, Zburlici era și talentat, și inteligent, numai că nu în materie de școală. Cu un veritabil fler de a-și însuși școala vieții (și de a face carieră politică), Zburlici a dovedit în aventurile care urmează că se poate baza pe aptitudinile sale. Mai ales pe cele de a se băga în bucluc.

Și nici puiul de cuc nu s-a lăsat mai prejos. S-au aventurat în oraș, unde au făcut o vizită la zoo, care i-a cam speriat, au mers pe litoral (unde au pornit chiar o mică afacere de... caritate); cu banii adunați la mare și-au luat „o hodoroagă de mașină” și-au pornit prin țară. Într-un sat au văzut că se caută „un antrenor / De fotbal. Bun. Calificat. / Se angajează imediat.” Așa că Zburlici s-a făcut îndată antrenor, fiind secundat de doctorul „Kuk-Ale”. Și-au dat seama că, pentru a ridica echipa, au nevoie de „vreo trei vedete” și-au mers în căutarea lor. Aici părinții microbiști cu nostalgii vor chiui de plăcere, pentru că Zburlici și puiul de cuc le vizează pe unele dintre legendele fotbalului internațional:

„Și vi-i aduc, de vor, nu vor,
Pe Maradona și Trésor.”

Apar și Zoff și Rummenigge, ca să nu supere vreo campioană a acelor vremuri. Trebuie să recunosc că pe doi dintre fotbaliști i-am căutat pe net; dar eu sunt generația Figo-Oliver Kahn.

Punctul-cheie al volumul este, fără îndoială, găsirea farfuriei zburătoare, cu care Zburlici și puiul de cuc cel uituc vor face multe călătorii care mai de care mai palpitante. După ce vor scăpa de robotul „cu ochii scăpărând scântei”, vor ajunge în Țara cu Pisici, în Țara Corbilor, în Țara Uriașilor, la Polul Sud și în Africa, unde îl vor întâlni pe the one and only Tarzan. Cum ziceam, buclucurile sunt la ele acasă, dar cei doi scapă mereu basma curată. Școala vieții și ceva noroc.

Versurile scrise cu majuscule sunt numai bune pentru copiii care încep să buchisească. Ilustrațiile sunt atractive, păstrând nota vintage pe care o capătă cărțile cu tradiție. Așa cum este menționat pe pagina tehnică, volumul a fost realizat prin scanarea paginilor din revistele Almanahul copiilor, Luceafărul copiilor și Carusel, unde a apărut serialul în anii ‘80. În nota din final apare și „Povestea lui Zburlici”, scrisă de Sandu Florea, unul dintre cei mai importanți ilustratori români. În țară a colaborat cu numeroase reviste (lucrând și împreună cu soția sa, Theodora Florea, și semnându-se, de cele mai multe ori, cu pseudonimul DORANDU) și a publicat albume de benzi desenate precum Galbar, Călugăreni sau În lumea lui Harap-Alb. Pentru că în 1983 a depus cerere de emigrare în Statele Unite, i-a fost interzis accesul la majoritatea revistelor românești, reușind să mai publice doar în Almanahul copiilor și Luceafărul copiilor, fără însă a semna cu numele real. În 1991 a reușit să plece în America, unde a colaborat cu MARVEL Comics și DC, lucrând la giganții Spiderman, X-Men, Captain America, Superman, Batman, Justice League și alții. 

Cum a ajuns Sandu Florea ilustratorul lui Zburlici? Povestește chiar el:

„Poetul Mircea Micu, directorul de atunci al Asociației Scriitorilor [care edita Almanahul copiilor, n. m.], mi-a propus o colaborare ca ilustrator la Almanahul copiilor și, la următoarele numere, pe lângă ilustrații, am introdus și pagini cu benzi desenate. Printre ele a fost și Aventurile lui Zburlici, din care apăruseră câteva pagini, dar Mircea Micu dorea să îmbunătățească personajul și m-a rugat să preiau serialul. El a scris versurile și eu l-am redesenat pe Zburlici, care s-a bucurat imediat de un deosebit succes.”

Continuarea o găsiți în nota finală a volumului. Iar ca să înțelegeți de unde i se trage succesul, aruncați un ochi pe Aventurile lui Zburlici. De fapt, pregătiți-vă să le citiți pe toate, că nu vă veți putea opri.

Chiar de sunteți mari sau pici,
Voi citiți-l pe Zburlici!
C-o să râdeți, vai de mine!
Și o să vorbiți în rime.

V-am zis eu.