Cititul − foloase şi ponoase

de Gabriel Coşoveanu acum 5 ani

De aceea, în chip particular util, chiar fermecător, mi s-a părut un volum recent precum Care-i faza cu cititul?, coordonat de Liviu Papadima, şi care reuneşte o serie de evocări, cu semnături importante, ale primelor „coliziuni" cu literele. Mai greu te întâlneşti cu o carte susceptibilă de a fi iubită şi de „mari", şi de „mici", întrucât, deşi participanţii poartă nume precum Mircea Cărtărescu, Ioan Groşan, Ioana Pârvulescu, Doina Ruşti, Simona Popescu, Neagu Djuvara, Ioana Bot sau Caius Dobrescu (printre alţii), miza este uriaşă pedagogic. A nu ştiu câta oară îmi vine să repet ce am reţinut şi eu, timpuriu cât îmi permitea plapuma epistemologică, din Platon, citit prin Noica, şi anume că orice filosofie valabilă (citeşte sumă de învăţături pentru a trece cu folos prin viaţă) sfârşeşte într-o pedagogie. Un om învăţat incapabil să-şi transmită acumulările şi distilările mai are până să-şi merite respectiva titulatură. Scriitorii menţionaţi, mutatis mutandis, au abilitatea de a comunica, neconvenţional, deci acablant (mai ales că totul e destinat unei categorii de vârstă, de fapt), experienţele lor care descriu contaminarea cu morbul cititului. Mărturisirea lui Liviu Papadima are darul de a emoţiona orice împătimit, mai vechi sau proaspăt, al lecturii: „Pe vremea când mi se punea şi mie, ca mai tuturor copiilor, întrebarea sâcâitoare «Tu ce vrei să te faci când vei fi mare?», m-am hotărât că alegerea cea mai bună ar fi să devin personaj. Asta probabil pentru că, odată cu primele lecturi, am avut sentimentul că personajele sunt cele mai vii şi mai interesante făpturi din viaţa mea. Le admiram, le invidiam şi simţeam şi un fel de vină faţă de ele. Fiindcă ele făceau enorm de multe lucruri pentru mine, mă încântau, mă vrăjeau, mă puneau pe gânduri şi multe altele, în vreme ce eu nu le dăruiam mai nimica."

Citiţi restul articolului aici.

Vă recomandăm şi