Care-i faza cu cititul?

de Felicia Rusu acum 5 ani

În același timp, cu multă abilitate, cartea îţi prezintă oameni mai puţin obișnuiţi și metode mai puţin tradiţionale de a cunoaște și de a pătrunde o carte (am râs mult și chiar am încercat îndelung să-mi imaginez cum poţi sări fizic într-o carte, după ce-am cunoscut monologul Laurei Grünberg), care nu provoacă nimănui nicio „reacţie adversă", ci, din contra, amuză și stimulează. Nu mai vorbesc de istoria (nemărginit de înduioșătoare) a tinerei Fanny Chartres, bolnavă de dislexie, „tulburare în învăţarea cititului legată de dificultatea de a identifica literele, silabele sau cuvintele", care spune cum a învăţat (cu „Î" mare) să citească. „Visul, singurătatea, răbdarea, îndoiala, deziluzia, libertatea îmi scăpau printre buze, răsunând între pereţii camerei, mângâindu-ne pe mine și pe sora mea, încântându- ne." Atâta disperare și fericire, atâta dor de a citi nu mai întâlnisem până atunci. Nu mai întâlnisem nici acea onestitate copleșitoare în celelalte mărturisiri. „Lectura nu e o materie școlară, ea e materia existenţei", și, pentru prima dată, aceste cuvinte nu păreau goale sau seci. Deci, care este sustenabilitatea acestei cărţi și de ce nu rezist să nu o recomand oricărui adolescent, indiferent de temperament și preferinţe?! Dacă am împărţi grupul-ţintă precum se împarte electoratul în: „votanţi", „nonvotanţi" și „indeciși", respectiv: „cititori", „noncititori" și aceiași „indeciși", atunci Care-i faza cu cititul? ar avea neapărat succes la categoria a treia, a celor nehotărâţi. Ei ar primi sfaturile și recomandările necesare pentru a începe să citească, orientaţi din start spre atingerea acelorași senzaţii și stabilirea acelorași relaţii afective ca și cele despre care se vorbește în carte, trecând, o bună parte din ei (deși sună cam prea optimist și nu s-ar ajunge niciodată la dependenţa de lectură à la Simona Popescu: dimineaţa, să deschidă cartea înainte să se spele pe faţă) în prima categorie.

Citeşte restul articolului aici.

Vă recomandăm şi