8 povestiri de pe Calea Moșilor – Adina Popescu
8 povestiri de pe Calea Moșilor este o colecție de opt texte extrase din cartea Povestiri de pe Calea Moșilor, o carte destinată, inițial, adulților. Din volumul mare au fost extrase opt povestiri care să creioneze cât mai bogat copilăria unei fetițe în perioada 1980-1990.
Nu știu cât de autobiografică este cartea Adinei Popescu, dar dacă amintirile sunt redate întocmai, atunci copilul Adina a fost unul norocos pentru acea perioadă. A locuit pe o arteră mare din București, într-un apartament cu ”îmbunătățiri” (gresie, faianță, tapet). S-a plimbat pe la Bucur Obor, a fost în vacanțe la mare, a avut păpuși ”tip Barbie”, abonament la revista Cutezătorul, casetofon, bicicletă, patine cu rotile, două sute de plăci de pick-up și se juca jocuri pe computere rudimentare.
Copilul Adina vorbește despre un soi de abundență care mie mi se pare străină. Am fost contemporană cu ea, dar poate faptul că am locuit într-un oraș de provincie, într-un cartier muncitoresc, m-a făcut complet ignorantă cu privire la existența magazinelor universale pline de lucruri, a patinelor cu rotile, a casetofoanelor, a computerelor sau a cofetăriilor cu pateuri calde și ”lămâițe” (nici acum nu știu ce sunt acestea, probabil un fel de prăjituri).
Nu m-am identificat decât în mică măsură cu Adina, poate doar prin prisma trăirilor ei de elevă: serviciul pe școală, încercările literare, ”săpuneala” cu zăpadă pe care o uram din tot sufletul, dorința de a explora și de a merge în aventuri care nu se concretizau niciodată, funcția de comandant de detașament și pseudo-autoritatea pe care ți-o dădea, invidia pe colega care avea carioci în 24 de culori, certurile și împăcările cu colegele și prietenele, felul în care ne refeream la colegi (cu numele complet), tipul de compuneri cu ”expresii frumoase” pe care le scriam.
Pentru un adult, personajul Adina s-ar putea să nu fie foarte simpatic. Autoarea nu cosmetizează deloc amintirile și le redă cu sinceritate: făcea diferențe între copii pe bază de zona în care locuiau (”altul care stă pe străduțele din spate”), dacă locuiau la casă sau la bloc (”oamenii normali trăiau la bloc”) sau meseria părinților (”era ca și cum ai vorbi cu servitorii”). Nu vrea să fie văzută cu băiatul cu trening zdrențăros și nici cu fetița grasă care stă într-o bancă din spate, dar profită de faptul că Barbu Marilena are bani și îi oferă pateuri de la cofetărie și nu o mai pârăște doamnei învățătoare că vorbește în ore.
Dar pentru un copil, chiar și unul care trăiește în secolul 21, atitudinea asta nu e una străină. Mai toți copiii fac diferențe între ei și ceilalți și își selectează prietenii dintre cei cu care se aseamănă cel mai mult. Asta face, cumva, din Adina un personaj universal valabil: orice copil, din orice epocă, se poate regăsi în ea atunci când povestește despre relația cu părinții, cu colegii, cu profesorii sau cu prietenii de la bloc.
Dacă în cartea pentru adulți, ”epoca de aur” este prezentată cu toate neajunsurile și lipsurile ei, în cartea pentru copii, aceste dezavantaje sunt doar sugerate. Mama gătește doar seara, după ora 9, când vin gazele, Adina îi dă tatălui ei toate mărțișoarele primite pentru ca acesta să nu mai cheltuie banii pentru colegele de serviciu (deși nicio clipă nu se sugerează că ar duce-o greu din punct de vedere financiar), se mai menționează ocazional că tatăl înjura regimul comunist. Prin urmare, cartea e suficient de sugestivă pentru a naște discuții între părinții de acum, care au fost copiii de atunci, și copiii din prezent, care, cu greu, înțeleg condițiile de trai din vremea regimului comunist.
Mi-a plăcut această carte pentru că, în general, îmi plac amintirile din copilăria comunistă, cu bune și cu rele. Fie că mă identific sau nu cu personajul, aceste cărți sunt despre o epocă despre care încă se scrie foarte puțin și cu atât mai puțin pentru copii.
Un text de Laura Frunză
