"Nu orice bătălie pierdută înseamnă o înfrângere definitivă"

- interviu cu Horia Corcheş -

[caption id="attachment_536" align="aligncenter" width="500"]Lansare Istoria lui Răzvan Gaudeamus 2014 Lansare Istoria lui Răzvan, Gaudeamus 2014[/caption]
Editura Arthur: De ce ați scris Istoria lui Răzvan, cum v-a venit ideea pentru această carte?

Horia Corcheş: Ideea acestei cărți nu este tocmai nouă. În urmă cu vreo trei ani mi-a fost propus un concept, să scriu ceva care să surprindă istoria altfel. Se dorea o manieră nouă de abordare a istoriei, mai prietenoasă, care să îi atragă pe copii. O punere într-un scenariu narativ ficțional. Am scris atunci vreo 4-5 pagini. Cu totul altceva însă față de ce a ajuns cartea pe urmă. Atunci nu exista încă scenariul narativ, scheletul pe care s-a construit povestea. Încă nu se conturase nici măcar… numele personajului principal. Era un băiat care găsea caietul de istorie al bunicului său în pod și care ajungea să facă o călătorie în timp. Nu am trecut însă, atunci, de acele prime 4-5 pagini.

Apoi, în vara acestui an, am reluat proiectul. A fost un moment privilegiat, reîntâlnirea cu proiectul dintr-o perspectivă mult mai personală. Am făcut, cu înfrigurare, un scenariu, în câteva zile. Dar am găsit o formulă care să îmbogățească proiectul mai vechi: istoria mare s-a amestecat cu mica istorie, cu istoria personală a lui Răzvan, încă din stadiul de scenariu. Am vrut să fie mai mult decât o manieră didactică. Apoi, în trei săptămâni am scris cartea. A fost o scriere ca în transă, practic nu am făcut nimic altceva în acele săptămâni.



[caption id="attachment_537" align="aligncenter" width="400"]Ilustraţie de Alexandru Ciubotariu Ilustraţie de Alexandru Ciubotariu[/caption]
E.A.: Există un autor sau o carte care v-a influențat în vreun fel demersul? 

H.C.: Trebuie să recunosc faptul că înainte de momentul scrierii poveștii lui Răzvan nu prea eram la curent cu ce se scrie acum pentru copii, pe la noi și aiurea. Citisem, sigur, clasicii genului din copilăria mea, atât români, cât și străini, de la Naum cu Apolodor (pe care l-am regăsit fascinat în lectura muzicală a Adei Milea), până la Baum cu Vrăjitorul din Oz sau seria Jules Verne, de la Lewis Carroll cu Alice în Ţara Minunilor până la Alexandru Mitru cu Legendele Olimpului. Mark Twain, Selma Lagerlöf, Jonathan Swift, Charles Perrault, frații Grimm, Hans Christian Andersen,  Carlo Collodi etc., etc., etc. Dar erau lecturi vechi, ale copilăriei. Literatura recentă pentru copii și adolescenți îmi era mai degrabă străină, răsfoisem vreo două volume din Jurnalul unui puști, citisem Tabăra lui Louis Sachar și Minunea lui Palacio, dar nu mai mult. Așa că nu pot vorbi despre vreo influență sau despre vreun model. A fost mai degrabă vorba despre intuiție în demersul meu, atât ca structură narativă, cât și stilistică. Rămâne de văzut dacă a fost o intuiție bună sau păguboasă, în funcție de modul în care copiii vor aprecia această carte.

E.A.: Căror cititori li se adresează volumul Istoria lui Răzvan

H.C.: În mod cert se adresează mai ales copiilor, între 8 şi 14 ani, cam acolo cred eu că se situează. Dar un adult poate la fel de bine să o guste, dacă este iubitor de povești, căci Istoria lui Răzvan este mai ales o poveste și abia în al doilea rând o călătorie prin istoria românilor. Este o poveste sucită în sine însăși, simplă totuși și frustă, despre lucruri obișnuite, despre iubire, despre prietenie, despre înfrângeri, eșecuri și victorii, despre renunțare și despre speranță, despre viață. Răzvan e un băiat care experimentează și trăiește, așadar nu văd de ce nu ar putea fi însoțit prin lectură atât de un prieten de vârsta lui, cât și de un adult visător, nostalgic sau amuzat.



[caption id="attachment_538" align="aligncenter" width="400"]Ilustraţie de Alexandru Ciubotariu Ilustraţie de Alexandru Ciubotariu[/caption]

E.A.: Se spune că autorii cărților pentru copii scriu cărțile pe care și-ar fi dorit să le citească atunci când erau mici. Este valabilă și pentru dumneavoastră această idee? 

H.C.: Eu cred că în copilăria mea am avut acces la cărțile timpului meu. Nu mă plâng deloc din acest punct de vedere. Nu voi uita niciodată cititul sub plapumă la lumina lanternei, după ce părinții mei adormeau, nici cititul în dimineți furate școlii prin zile de boală. Despre vacanțe nu mai vorbesc! Dar părinții mei aveau o bibliotecă generoasă, pe care o completau la zi cu apariții de bună calitate, obținute uneori pe sub mână. Nu cred că am fost privat în vreun fel în așteptările mele, căci și așteptările se construiesc în funcție de ceea ce avem șansa să cunoaștem. Iar eu aveam și Cireșarii și Doi ani de vacanță (toată colecția Jules Verne, de altfel), aveam Alice în Ţara Minunilor, cum aveam și Alexandru Mitru. E drept că istoria nu m-a fascinat atunci prea tare (chiar dacă citeam ce apărea sub chip de legendă istorică pe piață), ci mai degrabă istoriile ficționale cu iz de S.F. sau de fantasy. Deci e posibil să fie și o astfel de psihologie inversă la mijloc.

E.A.: Din câte îmi amintesc, în perioada comunistă se publicau o mulțime de cărți istorice, chiar și benzi desenate cu Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul sau Decebal. Ați citit astfel de cărți în copilărie? Dacă da, ce anume credeți că le lipsea acelor cărți? Ce are în plus volumul Istoria lui Răzvan?

H.C.: Da, cum spuneam, am citit. Am citit de la Dumitru Almaș până la Eusebiu Camilar, de a Alexandru Mitru până la Victor Eftimiu, Vladimir Colin, apoi alții, mult mai marginali, de al căror nume nici nu-mi amintesc, erau zeci de cărticele și broșuri, desigur și revistele Cutezătorii, Șoimii patriei etc. Puțin sau deloc entuziasmat am fost de istoricele lui Sadoveanu de exemplu. Erau lecturi ale primei copilării, căci prin clasele a VII-a, a VIII-a aveam alte interese de lectură, mai greoaie, trecusem în tabăra lui Rebreanu și a lui Dostoievski. Dar în aceeași notă a răspunsului la întrebarea anterioară, cred că acele cărți erau ale timpului lor. Nu le lipsea ceva, doar că astăzi n-ar mai avea același succes la copiii zilelor noastre. Cred că istoria poate părea la acea vârstă ceva cam prăfuit și deloc atrăgător, deci e nevoie să îi scoatem în evidență valențele ascunse, elementul spectaculos, amuzant sau pe cel care poate interesa prin universalitatea lui. Asta descoperă, de fapt, Răzvan: că și pe vremea lui Burebista, ca și în timpul lui, iubirea e tot iubire, prietenia tot prietenie, că poate învăța din această continuitate a manifestărilor umanului.



[caption id="" align="aligncenter" width="400"] sursa: revistacutezatorii.blogspot.ro[/caption]

E.A.: Puteți să ne spuneți, folosind un cuvânt-cheie sau o singură propoziție, de ce merită să citim Istoria lui Răzvan?

H.C.: Cred că o propoziție-cheie ar putea fi: Nu orice bătălie pierdută înseamnă o înfrângere definitivă. Dar sunt sigur că fiecare cititor poate găsi o altă propoziție-cheie pe placul lui, în funcție de propria experiență de viață și de lectură.

E.A.: Ne puteţi recomanda trei cărți pe care să le citim în perioada următoare? 

Cred că aceasta e cea mai grea întrebare, dificil să faci o selecție. Mă joc și eu, propunând trei vârste.

Pentru copii aș recomanda, acum, în preajma sărbătorilor, de exemplu Povestea de Crăciun a lui Charles Dickens.

Pentru adolescenți/tineri aș propune Sumki, a lui Amos Oz, o lectură recentă a mea, o poveste frumoasă și simplă despre treceri și praguri, pierderi și câștiguri.

Pentru adulți? Hm… nimic spectaculos și nu ceva recent: o relectură a mea (și cinematografică) de deunăzi: Marele Gatsby.

E.A.: Vă mulțumim pentru răspunsuri și vă urăm inspirație și spor pentru următoarele cărți!